Cronica volumului de poeme, Iubita lui Duchamp - postvernisaj de Camelia Iuliana Radu
(Editura Tracus Arte, 2024)
Camelia Iuliana Radu este licențiată în Psihologie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Este poetă, prozatoare, redactor-șef al publicației de cultură și literatură, Caietele NORR, membră a Uniunii Scriitorilor din România dar și președinta Asociației „Stop poluării orașului Ploiești”. A publicat volumele de poezie: Tangerine Tango (Grinta), Oman (Karta-Graphic), NORR (Tracus Arte), Desaparecida (Tracus Arte), Jucăm Lenin (Paralela 45), Toluen (Creator), Ziua în care am devenit monstru (Vinea), Schimb de noapte (Avalon). Cel mai recent volum de poeme semnat de aceasta se intitulează, Iubita lui Duchamp - postvernisaj, și a apărut în anul 2024 la editura Tracus Arte. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Dintru început trebuie spus că volumul Iubita lui Duchamp - postvernisaj este unul conceptual și întrucâtva experimental. Camelia Iuliana Radu își ia libertatea de a (re)scrie, în versuri, o eventuală istorie anecdotică a artei, însă ca element de noutate absolută este faptul că ea relochează toate personalitățile din adevărata istorie a artei, în lumea și în timpurile de astăzi, Brâncuși e la Dristor, Magritte la New York, Pissaro ajunge viral pe Tik Tok, creând astfel efectul de surpriză, și creând totodată și o atmosferă ludica sau cel puțin detașată. Cu toate acestea, foarte important este faptul că toate repovestirile au la bază biografiile reale ale artiștilor și că în unele dintre ele poeta recrează atmosfera din tablorile pictate de aceștia, incluzând în poeme elemente din imaginarul pictural al acestora.
Dar, miza de fond a volumului nu este aceea de a crea o atmosferă de cabaret sau vodevil, și nici măcar de a readuce în contemporaneitate atmosfera din celebrele picturi ale artiștilor amintiți, ci dimpotrivă, este una de-a dreptul sobră, mai corect spus este una politică: aceea de a sancționa derapajele actuale ale societății în care trăim. Faptul că așa stau lucrurile și că totul este de fapt politizat, reiese chiar din poemul care deschide volumul: „pe strada pavată cu piatră cubică/ tocită în sute de ani/ de pași neștiuți sau celebri/ trecea o fată cuminte cu privirile în jos/ atentă să nu își zgârie sandalele noi/ dacă ar fi călcat strâmb dintr-o nimereală a naturii umane// așa de cuminte era fata/ așa de cuminte/ că vecinii se întrebau adesea/ de ce dracu’ s-a mai născut// de când era mică/ desena pe foile ei de hârtie proastă/ fără să îi pese/ de presiunea lumii înconjurătoare/ ajunsă până la ea/ ca rânjetul văzut de departe/ al tigvelor celor trei iezi cucuieți/ așezate în fereastră de lupul cel rău/ după ce devorase făpturile nevinovate/ și jucăușe// dar ea nu putea să pățească nimic/ știa bine/ ea era cuminte/ se ferea de pericole/ și era/ desigur foarte ascultătoare/ într-o zi/ în scara blocului a apărut de niciunde/ un boșorog/ avea privirea pierdută/ fermoarul pantalonilor desfăcut// el îi făcu semn fetei să se apropie// era îmbrăcat într-o șubă rusească/ de piept avea agățate nenumărate medalii coclite/ iar din gaura pantalonilor îi ieșea un ciocan/ îndoit într-o seceră înroșită de atâta frecat/ - hai, pune mâna pe ideologia mea/ șuieră el surescitat// fata era așa de cuminte/ că vecinii se întrebau adesea/ de ce dracu’ s-a mai născut// desfigurată de frică s-a apropiat de bărbat/ fără să înțeleagă nimic/ s-a apropiat de imaginea din fața ei/ disperată/ înghețată de spaimă/ și foarte ascultătoare// nu s-a întâmplat mai mult/ totul a rămas doar pe retină/ ca umbra unui urs uriaș mișcându-se sacadat/ dar/ de atunci/ fata nu și-a mai putut privi Tatăl în ochi”.
Așadar, „fata cuminte” care este arta contemporană, și care întotdeauna s-a poziționat de partea păcii, vezi, Picasso, cuplul Diego Rivera - Frida Kahlo sau dadaiștii, se vede acum pusă în fața agresiunii rusești și nu știe cum să reacționeze. Nu îi face jocul, nu îi cedează, dar nici nu o poate contra în vreun fel. Și de ce asta? Poate pentru că artiștii sunt, în mare parte niște visători idealiști: „când Tanguy l-a întâlnit la colțul dintre vis și realitate/ de Chirico mergea pe o perspectivă imposibilă”; „Redon visează în visele altor visători”; sau niște inși strict meditativi, incapabili de acțiune: „Pissaro lăsă frunzele să îi acopere trupul/ ar fi dormit în brațele toamnei/ în aroma pământului hârșâit de istorie/ dar o voce îl făcu să tresară/ - man! cât ești de plictisitor!/ te privesc de juma de oră/și nu te mint/ au fugit și muștele de pe cadavrul tău”; „întins pe o bancă ce levita ușor/ Ernst văzu cum iese pe neașteptate/ un pictor dintr-un tufiș cu frunze albite/ ca paginile de caiet/ alergând după fluturi/ tresări/ - o fi Klee își spuse/ mi se pare că realitatea e mai puțin reală/ în ultima vreme/ de fapt realitatea a fost întotdeauna o iluzie/ consensuală”.
Totuși, unii dintre ei se hotărăsc uneori să ia atitudine, dar cum nu au alte arme decât imaginația, talentul și forța creatoare, care în situații limită nu au un efect prea convingător, nu le rămâne decât satisfacția de a da prostiei, urii, răutății cu tifla: „Kandinsky a înșfăcat mocheta/ și când a pus-o pe bară/ i s-a părut că este prea simplu/ chiar plictisitor/ să vadă atâta culoare uniformă/ realist-socialistă de sus până jos/ - de unde am plecat și unde am ajuns/ mormăi furios/ a luat bătătorul și a început să bată înverșunat/ trăgea linii îndrăznețe/ dâre țiuitoare/ cercuri și spații pe care și le imagina colorate/ ca în geometria lui Pink/ ritmuri muzicale 3D// constelații născute în imaginația lui/ răsuceau culorile și liniile savant/ se năștea pe simeza improvizată/ o compoziție nouă a unui dirijor demiurg/ dansul sferelor cosmice se auzea/ în cvartalul anost ca un râs victorios// când s-a întors în casă/ Maricica abia a zis/ - asta nu e mocheta mea/ - ba este! doar că nu ți-ai pus ochelarii”.
Și totuși, la ce bun arta într-o lume în care „fata cuminte” este abuzată și traumatizată? La ce bun marii visători și idealiști? La ce bun chiar și tifla, ironia, înfierarea cu toată puterea a agresiunii? Care ar fi argumentul cel mai puternic al artei împotriva nebuniei? O anti-nebunie, o nebunie și mai mare, o doză serioasă de luciditate, care, deși nu ucide la rândul ei poate rușina, poate ustura, poate face ca agresorul să înțeleagă că nu metoda lui este cea legitimă. Dar poate veni această doză de luciditate din sânul familiei de artiști? Da, poate: „toată lumea a fost de acord/ că Primavera lui Botticelli/ și muzica lui Vivaldi au ieșit/ din mintea aceluiași zeu/ și că împreună te pot face să simți/ măcar pentru câteva clipe/ frumusețea/ în forma ei cea mai pură/ te fac să simți/ conceptul aiuristic/ al nemuririi// dar zeul s-a plictisit/ de cinismul contemporan/ care afirmă că arta e de rahat/ așa că l-a trimis/ din timp/ pe drăguțul de Piero Manzoni/ cu Merda d’artista la conservă/ ca dar potrivit/ credinței nestrămutate a multora/ că tot ce aduce pe lume un artist/ este o nebunie scremută de unu’/ care n-are ce face/ cu viața lui”.
Așadar, demersul poetei Camelia Iuliana Radu susținut prin acest volum conceptual este acela de a arăta lumii, în special lumii orbite de ură, răutate și prostie, că lumea încă mai are o șansă de salvare, prin artă, că arte nu este doar despre visare și non-acțiune, ci este în primul rând despre a lua atitudine, a deștepta mințile amorțite și adormite, ba chiar despre a lupta, fie doar și cu armele sale fără de foc, care uneori pot avea ecouri mult mai puternice decât bombele și tunurile agresorilor.
Comentarii
Trimiteți un comentariu