Cronica volumului de poeme, Cuțite la țintă vie de Irina Alexandrescu
(Editura Scrisul Românesc, 2018)
Conform propriei mărturii, Irina Alexandrescu a început să scrie versuri în timpul studenției, ca o modalitate de dialog sincer cu sine însăși. Dar cum sinceritatea nu ține loc întodeauna și de curaj, alege să se descopere publicului larg abia în jurul vârstei de 40 de ani, când a simțit că a sosit momentul. Astfel, în același an, 2018, publică atât primele poezii, în antologia Vara Cuvântului, apărută la editura eCreator, cât și volumul de debut în poezie, Cuțite la țintă vie, apărut la editura Scrisul Românesc din Craiova.
Într-adevăr, citind poezia Irinei Alexandrescu, înțelegi de la primele poeme că sinceritatea ei trebuia însoțită și de curaj. Pentru că maniera ei de a scrie poezie implică atât o sinceritate totală, ce tinde uneori spre un exhibiționism asumat, cât și o mare doză de duritate, care vine dintr-o sumă de dureri acumulate ce se vor strigate. Astfel, avem de a face cu o poezie 100% confesivă, însăși poeta afirmând în prezentarea cărții sale că volumul acesta este unul strict autobiografic, dar în același timp cu o poezie ce abundă în metafore, în imagini puternice, viscerale, uneori scabroase, la limita mizerabilismului, imagini pe care însă nu le folosește nicidecum gratuit, doar pentru a brava, ci pentru a augumenta și pentru a ținti mai bine mesajul său poetic, care vorbește despre zbaterile unei femei în egală măsură slabă și puternică, dispusă să lupte dar asumându-și și momentele de lingere a rănilor: „Azi sunt magmă./ Grea, arzândă-n roșu!/ Cuvintele mi le topisem/ ca să le cresc forța,/ să erupă odată cu mine/ și se simțeau bătând/ și viscoleau în scorburi,/ din colț al colțului de piatră,/ sângerând cu corpul pământul negru/ al vieții de până atunci./ Erupeam peste tot,/ înfigeam urletul în liniștea cerului,/ ravagiile biciuiau pretutindeni,/ Știrile de la ora 5/ jucau în toate televizoarele!/ Eram pe prima pagină,/ lumea delira după fabulos,/ se lățeau cu guri mari în viețile lor mici,/ cereau mai mult, mai urât!/ Setea după durerea din ochiul celuilalt/ declanșase revoluționar căderea din mine./ Ce mai conta?/ Daunele erau oricum minore”; „mi-e scârbă de ce am ajuns să simt,/ urlu în mine de atâta gârbovire neputincioasă!/ îmi car sașie cărnurile și le atârn la lună/ lupii trag de ea ca viermele din om/ indecentă ai mai ajuns - / o balerină de doi lei pe o margine de baltă./ două broaște se împreună cu ochii spre tine,/ tu îți răsfiri mâinile în jurul tău,/ iei obiecte și ragi/ cu mâna scoasă prin gură./ îți văd dinții aliniați a isterie masculină!/ am nevoie de morfină ca să nu mai simt/ această dureroasă golire,/ această luptă cu mine pentru/ nimic”.
De bună seamă că dintre luptele interioare ale poetei nu putea lipsa nici dragostea, care oricât ar fi ea de pozitivă în esență și în teorie, totuși, de cele mai multe ori, în practică, sau mai bine spus, în trăire, implică o mare doză de luptă, de chin, de lacrimi, de frămânări, mai ales atunci când obiectul atracției nu întrunește toate standardele dinainte impuse de idealismul inițial, adolescentin. De remarcat faptul că pentru Irina Alexandrescu tema dragostei este garnisită nu doar cu vibrații erotice acute, menite să trezească din amorțire simțurile cititorului, ci și cu inserții culturale, ceea ce, pe de o parte poate fi considerat ca o invitație bine plasată la lectură, iar pe de altă parte ar putea spune despre poetă inclusiv că este, de fapt, sapiosexuală. Dar, desigur, aceasta rămâne pentru moment o simplă supoziție critică: „de ce îmi bântui tu visele cu atâta vehemență?/ nu știi?/ eu chiar nu visez decât cercetători sau savanți/ oameni de știință luați ca neentități/ susțin că visele noastre nu se termină în somn/ am visul scurt și tocmai așa mi-l umpli până la sânge/ cu imaginația ta violentă/ eu am o intuiție plânsă în sudori/ precum cearceafurile călcate împreună/ cândva/ mă bântui cu scenariile reîntâlnirilor în seri lungi/ epuizante/ ce genocid de neuroni/ și orgasme satanice/ zile la rând noapte de noapte/ apoi pauză/ nopțile cărunte în care-ți căutam falangele albe în vintre,/ luna, nebună în tandem, se supunea/ donându-și așa-zisa culoare;/ somnambul te caut/ ziua./ tu fugi pe portativele unui Wagner sănătos/ cu o carte a lui George Sand la subraț/ femeie ce nu iubea decât tangențial chopenii de care râdeați/ într-un tuberculos marș funebru./ așa că îmi iau un caier de lână și o furcă neagră/ cu trei colți/ te prind de călcâi/ întâiul meu/ Ahile”.
O altă luptă interioară este cea cu divinitatea, care, în cazul poetei Irina Alexandrescu se definește mai degrabă ca o luptă între dorințele sale carnale și nevoia de conectare cu divinul, ceea ce face ca poemele sale care ating tema sacrului să fie „profanate”, desigur asumat, de o mare doză de erotism, ceea ce le face în fapt mult mai valoroase, tocmai prin această alăturare, aparent nefirească, pentru bigoți sau pudibonzi, dar care în fond descrie cel mai condiția umană de a fi în egală măsură trup și suflet, dorință spre cele trupești și năzuință spre cele cerești: „ieri am vizitat bazilica lui Michelangelo./ sufla un vânt greu afară/ liliecii parcă se adăpostiseră/ se agățaseră de mâinile întinse/ una spre alta/ două mierle mi-au intrat în gura căscată/ de atâta grandoare/ era un Paște și gustul mielului Domnului/ înfigea cuie în papilele neatinse/ parcă-mi înotau pești în sânge/ știți pescarii dobrogeni ai lui Voinea/ fără vreo cupolă decât cerul?/ așa o poftă îmi făceau solzii/ ca tot ce furaserăm din piața Veneția/ în noaptea deflorării mele./ M-ai trecut pe sub mâna unei Madone/ - Madona, închină-te, femeie a mea! mi-ai spus./ departe era un afiș/ mi-am desfăcut ciorapul din portjartier/ și l-am lăsat/ dungă roșie a fecioriei mele pe o statuie neprihănită/ sculptorul poate deșănțat poate băut dar minunat/ după surâsul ei/ la pace del signore.../ shalom.../ doamne ajută.../ și-am închis ochii”.
Desigur că din panoplia luptelor nu putea lipsi nici lupta finală, lupta cu moartea, pe care însă poeta o îmblânzește, o neutralizează, ba chiar o ridiculizează, contrând-o cu un erotism dus dincolo de limitele vieții. Am putea spune că Irina Alexandrescu duce mai departe clișeul acela care spune că dragostea învinge moartea, care implica mai ales dragostea platonică, ideală, sugerând ideea că de fapt doar sexul, contopirea absolută a trupurilor, învinge moartea: „De ieri sunt conectată la toate fluidele tale/ printr-un furtun așezat vertical./ Doar tu îmi poți trimite celule infestate de demoni/ eu le primesc neaccidental./ Trei hârtii am semnat pentru/ moartea asta în comun/ și niciun bon pentru vreo slujbă./ Am pile la crematoriu./ Nu! Stai liniștit același sicriu./ Carnea ta se va descărna pe oasele mele/ și gurile se vor topi în tandem/ Nici Brâncuși nu putea sculpta mai bine/ Sărutul./ Hai! Mergem?”.
Așadar, Irina Alexandrescu a știut de ce a amânat atât de mult momentul debutului său poetic. Pentru că a vrut să iasă la rampă cu surle și trâmbițe. Și i-a ieșit pariul cu sine însăși, pe deplin. Poezia sa este, iată, dură, matură, sinceră, curajoasă, profundă, pe alocuri ludică, ceea ce este tot o formă de profunzime, și mai ales, percutantă. Mai mult decât atât, este inclusiv o formă de luptă împotriva tuturor stereotipurilor despre condiția femeii, aspect pe care am încercat să îl sugerez și în titlul acestei cronici, care este de fapt un vers al poetei. Este imposibil ca după acest volum de debut, poezia Irinei Alexandrescu să mai rămână neobservată. Cu siguranță va stârni valuri de reacții, dintre care, îmi place să cred, majoritatea vor fi pozitive.
Comentarii
Trimiteți un comentariu