Un carusel al suferinței

Cronica volumului de poeme Blank de Carmen Secere

(Editura Neuma, 2023)

 

Poeta Carmen Secere a debutat în anul 2018 cu volumul de poeme, Aproape fericiți, apărut la editura Grinta, pentru care a primit Premiul „Horațiu Ioan Lașcu” al USR - Filiala Iași, în cadrul Concursului Național de Poezie „Porni Luceafărul” desfășurat la Botoșani. A publicat ulterior mai multe volume de poezie, majoritatea la editura vinea și a devenit membră a USR, Filiala București - Poezie. Unul dintre cele mai recente volume ale sale se numește Blank și a apărut în anul 2023 la editura Neuma. Asupra acestuia mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Ceea ce surprinde încă de la început la volumul de poeme, Blank, este unitatea sa desăvârșită, atât din punct de vedere tematic, cât și din perspectiva esteticii și a stilisticii. De altfel, în Blank, Carmen Secere ne spune o poveste, în versuri. O poveste a sa, autobiografismul fiind cât se poate de evident, nu atât prin numire, cât mai ales prin atmosfera creată, prin starea transmisă. Este o poveste despre toate traumele suferite din copilărie până în prezent.

De fapt, asistăm la una și aceeași traumă, din copilărie: trauma pierderii și a singurătății, întruchipată prima dată prin moartea tatălui prea iubitor, traumă care revine apoi periodic, circular, ca într-un carusel al durerii, al suferinței, întrupându-se în pierderea succesivă, fie prin moarte, fie prin îndepărtarea firească, a mai multor oameni dragi: un pacient - copil, un iubit alpinist, diverse prietene care și-au urmat cursul vieții și s-au măritat, mergând după soții lor. Personaje diferite, aceleași constante: pierderea, durerea, singurătatea.

Foarte interesantă, ca tehnică stilistică, este repetiția unor structuri, a unor versuri, care nu capătă valoare de refren, ci mai curând valoare simbolică, prin profunzimea mesajului transmis, cum ar fi spre exemplu interogația cvasi-retorică: „cine a pus stelele pe cer?”, sau revenirea obsedantă a unor imagini, cum ar fi imaginea păpușilor din copilărie, care au fiecare câte un nume sau a pescărușului numit Blank. De altfel, putem observa obsesia aceasta a poetei de a da nume tuturor lucrurilor și ființelor cu care intră în contact, poate într-un efort de a și le aduce mai aproape, de a și le face mai personale, tot în descendența traumei singurătății.

Este un volum apăsător, dar și alert, care se citește foarte repede, dar care pătrunde și în minte și suflet la fel de repede. Pentru că poemele ce îl alcătuiesc sunt foarte lungi și dependente unele de celelalte, nu am putut rupe fragmente pentru a cita ideile mai sus exprimate, însă, spre o exemplificare generală, voi reda în continuare, integral, primul poem din carte, și cu acesta voi și încheia scurta mea cronică dedicată acestui volum.

 

1. Vitrina cu păpuși

 

E târziu. Și frigul de dinaintea lumii.

Vocile se izbesc de geamuri.

Strâng pumnii ca un protest alb împotriva zilelor care vin.

Afară ianuarie zdrențuiește. Deschid ochii.

Plâng.

*

Magazinul de jucării este aproape.

Între

mama

și

tata

stau

eu.

Lumea e mare.

Mă furișez în vitrina cu păpuși.

Ai mei mă caută.

Sunt dintotdeauna aici.

Lidia, Ioana, Alis, Marta.

Așez păpușile în ordine inversă. Le îmbră9ișez.

Semănăm.

Tata mă ia în brațe.

- Am găsit-o! E dintotdeauna aici.

Miroase a plastic.

Tata.

*

În dormitorul cu draperii groase, nu intră lumina.

Îmi place să mă-nvârt în cămășile de noapte ale mamei

și să mă înalț pe pantofii ei lăcuiți.

Fac o piruetă. Încrucișez picioarele.

Cad.

 

Tata intră pe cealaltă ușă. Te doare? Ridică-te!

Întinde mâna. Mâna lui cu o mie de degete, mâna lui,

făcându-mă zbor.

Cred că sunt balerină.

*

Mama culege iarbă. Avem păsări de crescut.

Păsări phoenix. Păsări kiwi. Păsări de hârtie.

Șoseaua coboară mașini colorate.

Roșu. Verde. Albastru. Pădurea.

Orizontul, luminile, Dacia 1300.

Câte lebede s-au pierdut?

Poate că lacul e mereu de cealaltă parte.

Roțile scârțâie. La fel și țipătul mamei.

Nu mă întorc.

Din această secvență, tata lipsește.

Miroase peste tot a trifoi.

*

Să-ți păstrezi echilibrul este cea mai grea treabă,

îmi spune tata, învățându-mă să număr.

Mă opresc la 5. Am pumnul strâns ca-n prima zi.

Un fluturemi se așază pe genunchi. O clipă, apoi zboară.

N-am pus niciodată geam la insectar.

1, 2, 3, 4, 5.

Tata îmi repară leagănul.

Leagănul meu mă aruncă în Paradis.

Este secretul pe care tata mi l-a spus.

*

Mi-am scos piciorul din ghips.

Învăț să merg a doua oară.

 

Îmi doresc o soră mai mare să îi arăt

rochia mea din tull și mama să ne cheme la masă.

Scânteia.

Miroase a banane coapte în ziar.

Mama zice: visează o soră și o să o ai.

Visez.

*

Au înfrunzit duzii.

Îmi împletesc părul.

La școală îmi dau coroniță de flori.

Mă grăbesc să fiu mare. Toți oamenii se grăbesc.

Câte duminici pot fura și de câte ori?

În bucătărie cresc viermi de mătase.

Când pipăi mătasea, vorbesc cu viermii.

Ce glas melodios au!

*

De ziua mea am primit un Pegas.

Pedalez desculță până la capătul drumului.

Cel mai greu e să urc.

Liniștea se zbate în praful din urmă.

În fiecare seară, mama încălzește apă

și-mi spală rănile cu iod.

Rănilemele vorbesc cumine, numai eu le aud glasul.

Bunica a plecat.

Toți oamenii, când devin mari, pleacă.

Mama mi-a spus asta.

Tata taie nucul din vie.

*

Mama lucrează cu mâinile în gheață.

Spune că-mi caută soarele.

Când se odihnește, coase musculițe pe pânză.

Cine a pus stelele pe cer?, întreb.

 

Mama înnoadă ața. Îmi scoate un dinte.

Stelele sunt surorile tale, care se vor naște.

Tu trebuie să le pui nume. Atât.

*

Serile sunt mai lungi când tata îmi povestește

despre război.

Încep să înțeleg lumina. E cald sub pătură.

Abia aștept dimineața să mănânc pâine cu lapte.

Bicicleta a ruginit.

Din război nimeni nu vine la fel.

Îmi spun rugăciunea de seară.

Tatăl nostru ne dă pâinea cea de toate zilele,

care este dulce ca o zi de duminică.

*

Ai mei vor să devin doctor.

Eu aud muzica.

Nu știu să aleg între clape și corzi. Sună grav.

Fac piruete. Oglinda e îngustă.

Cineva să salveze balerina!

Mâine merg la ora de chitară.

*

Codiță a orbit.

Mă pregătesc de plecare.

Mama calcă albituri.

Vine toamna. Mângâi păpușile. Semănăm.

Tristețea are același chip.

Deschid fereastra. Se-aude un tren.

Cât de departe se duc cei care se duc?

Îmi îngrop câinele sub cireș.

Tata citește „Învierea“.

Codiță nu știe.

 

*

Orașul e de fier și scârțâie.

În laboratorul de fizică, pământul stă pe loc.

„Se cere să ieși la tablă!“

Principiul incertitudinii îmi dă dureri de cap.

Cred în destin.

Perdelele clasei sunt din tull.

Mă ridic pe vârfuri.

Creta scârțâie.