Un imn înălțat vieții și iubirii

Cronica volumului de poeme, Cântece pentru vrăbii și motoare de Daniela Șontică

(Editura Vinea, 2024)

 

Cântece pentru vrăbii și motoare (Vinea, 2024), recentul volum al Danielei Șontică surprinde încă din titlu cu această antagonie dintre „vrăbii” și „motoare”. Este clar că atât ”vrăbiile” cât și „motoarele” sunt două metafore puternice. Ce anume se ascunde în spatele fiecăreia, vom vedea în fiecare dintre cele două secțiuni ale volumului: tot ce e viață și cu gheara ascuțită.  

În prima secțiune, denumită foarte sugestiv, tot ce e viață, poeta înalță un adevărat imn de slavă însăși vieții, după cum reiese încă din primul poem din volum, care arată că dincolo de grijile și anxietățile de zi cu zi, ceea ce contează cu adevărat este esența vieții, sufletul, care sălășluiește în străfundurile fiecăruia dintre noi: „când treci cu bine prin furtuna zilei/ te bucuri/ și aștepți ceva/ mult mai vijelios,/ poate solzii unor amintiri/ căzând peste acoperișuri/ ori/ stăpânul cochiliei invizibile/ sub care se ascunde uneori/ tot ce e viață”.

Tot în această primă parte deslușim și metafora vrăbiilor, care sunt de fapt o metonimie a tot ceea ce este mai fragil, mai tăcut, mai aparent neînsemnat și nefolositor în lumea aceasta. Și totuși, poeta ne sugerează că tocmai „vrăbiile” vor fi cele care ne vor număra faptele cu adevărat importante din această viață, faptele care ne pot aduce mult dorita mântuire, bineînțeles această metaforă rezonând doar cu cei care se preocupă în mod real de sufletul lor: „vor veni vrăbiile/ și vor număra/ trei funii de mătase aspră,/ trei sute de larve ce se visează libelule,/ trei mii de lacrimi cu acid hialuronic.// ridul dintre sprâncene/ o să mă lase în sfârșit/ să intru în orașul interzis/ unde este bărbatul interzis.// să plângem puțin ‒/ am făcut să crească trei fire de iarbă/ în culmea secetei,/ dar cine poate să spună/ că ne-am salvat sufletele/ dacă/ am uitat să ieșim din inimi,/ dacă am avut prea mult anestezic/ și am adormit ca niște greieri/ în ghetele abandonate într-un parc.// iar cine poate să spună ceva despre asta,/ acela mai curând să scrie,/ să numere bube,/ să spele tălpi,/ să inventeze ceva,/ cum ar fi nisipul,/ cum ar fi cuvintele îndrăgostiților,/ aceleași/ în fiecare zi de secetă/ și drum lung”.

Observăm în poemul citat mai sus, repetiția cifrei trei (și a multiplilor de trei), cifră cu o puternică conotație religioasă, fiind un simbol al Sfintei Treimi. De altfel, poeta include în poetica sa și alte imagini sau expresii cu conotații religioase: „arborele lumii/ are înfipte în ramuri topoare și piroane/ sângele curge, dar nu mult”; „adormeam având sub pleoape ultima privire/ către obrazul frumos de tată/ stropit cu untdelemn/ și vin și țărână”; „și dacă nu privesc încă lumina drept în față/ este pentru că îmi iubesc ochii”. Cu toate acestea, nu se poate spune că Daniela Șontică practică o poezie religioasă în sensul clasic, tradiționalist al acesteia. Mai degrabă ea alege să insereze aceste trimiteri la sfera religiosului, dându-le valența unor mituri universale, chiar dacă și le impropriază cum este și firesc, mai ales în poezie. Un bun exemplu în acest sens îl constituie poemul sticle din larg, în care aceasta, pentru a ilustra sentimentul de însingurare existențială, o însingurare apropiată de cea a pustnicilor care se retrag din lume, nu din ură, ci tocmai din dragoste de oameni, reinterpretează mitul biblic al lui Iona, însă, în mod surprinzător, din perspectiva insulei: „sunt această insulă/ neștiută în mijlocul oceanului,/ înconjurată de rechini.// pe plajele mele cu nisip oranj/ nu umblă decât Dumnezeu,/ în palmierii mei violeți/ nu se zgârie decât vântul.// colecționez semne diforme,/ îmi împodobesc gâtul/ cu strigătele de ajutor ivite/ din sticlele venite din larg/ și știu că în disperarea lor/ oamenii speră să existe pământ”.

În cea de-a doua secțiune a volumului, denumită la fel de sugestiv, cu gheara ascuțită, poeta ne introduce în sfera iubirii, dar a unei iubiri chinuite, a cărui principal dușman este lipsa de luciditate a omului în fața iubirii, care la rândul ei are mai multe cauze, una dintre acestea fiind frica: „frica noastră/ era o infantă cu rochia verde/ și un flamingo de toate zilele.// salvatorii cântau,/ băteau un step îndrăzneț,/ dar pretutindeni/ oasele erau albe de spaimă.// fără brațe, ne spuneau,/ fără brațe să vă îmbrățișați/ până la epuizare”.

O altă cauză care duce la eșecul împlinirii iubirii este goana omului după perfecțiune, care de cele mai multe ori este rece și inumană, asemenea unui motor (prilej cu care am deslușit și metafora „motoarelor” din titlu): „îmi povestea că un motor perfect/ este o frumoasă fără corp, are ceva aparte,/ sclipirile lui diamantine/ te urcă spre plafonul de nori/ așa cum pe muritorii de rând/ îi urcă patimile pe transalpina./ fără cuvinte mi-a spus/ că femeia de lângă el/ trebuie să viseze/ cercul polar în loc de inel,/ am presupus că de dragul ei/ ar traversa lumea/ în mașinăriile lui da vinci,/ cred că de aceea îmi intrase ceva în ochi/ și țineam cu orice preț să nu observe”; „am cea mai strălucitoare aură/ dar o port pe sub piele,/ am cea mai radiofonică voce/ dar tu întârzii/ s-o auzi cu inima,/ am cea mai înaltă talie/ din câte s-au văzut la echinox,/ dar mi-ai spus că-ți plac cuvintele/ scrise chiar și greșit/ de altcineva./ cuvintele gurii mele nu le iubești,/ dar sunt cea mai înțeleaptă femeie/ care te-ar putea iubi./ ce vezi când alergi spre zarea pe care/ o împingi tot mai departe?/ acela nu este un zbor,/ ci frigul mamei tale/ care te-a purtat până la polul nord./ și treci cu mașinării/ peste palma tatălui cum ai trece/ peste prăpăstii./ da, în fiecare zi reușești să uiți/ că am cea mai strălucitoare aură”.

Și totuși, poeta găsește și soluția magică de dezvrăjire a motoarelor, de a transforma un motor rece într-unul cald. Iar această soluție o constituie întoarcerea la valorile nemuritoare, la inocență, la gândirea magică și bineînțeles la credință: „tot ce-ți trebuie/ este o credință tare./ credința este/ forța care aduce lupii/ să-ți lingă zahăr din palmă,/ este firul de iarbă/ care descuie lacătul ruginit,/ ea-ți scutură gluga/ de zăpadă/ pentru a-ți goli trupul/ de boli/ și de frici./ nu trebuie decât să crezi/ că în clipa aceasta/ inorogul/ pe care încaleci/ te va aduce la mine”; „spală-te/ cu amintirile/ copilăriei mele,/ fii cast,/ devino/ liturghia/ care îmi pornește inima/ ca un motor cald”.

Așadar, Cântece pentru vrăbii și motoare, noul volum de poeme al Daniele Șontică, este un imn de slavă înălțat vieții și iubirii, într-o epocă tot mai mecanizată, tot mai rece, tot mai inumană. Este totodată și un recurs la simplitate, la sinceritate, la inocență, la magie și credință, și nu în ultimul rând la o poezie curată, în care metaforele sunt în egală măsură frumoase și roditoare, în care mesajul poetic se strecoară pe sub piele direct în inimă și în minte.

Daniela Șontică este poetă, eseistă și jurnalistă. A debutat cu poezie în „Convorbiri literare”, în noiembrie 1989. Este membră a filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România (din 2017) și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (2022). A mai publicat volumele de poezie: Arlechini într-o pădure sălbatică (Vinea, 1995), Uitaţi-vă prin mine (Brumar, 2007), Iubita cu nume de profet (Tracus Arte, 2014), Priviléges de femme de lune (Vinea, 2015, traducere în franceză de Claudiu Soare), precum și volumele de publicistică: Însemnări din pridvor (Trinitas, 2013), Oamenii Unirii (Trinitas, 2018), Chipuri din satul românesc (Trinitas, 2020) și 30 de scriitori români din exil. 1945-1989 (Basilica, 2022).