Confesiuni la hotarul dintre lumi

Cronica volumului de poeme, Ce mult mi-aș dori să stau de vorbă cu tata 

de Natalia Pîntea

(Editura Polisalm, 2025)

 

Natalia Pîntea s-a născut pe 15 mai 1996 în satul Măcărești, raionul Ungheni, Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Litere, a Universității de Stat din Moldova, specialitatea Limba și literatura română și limba engleză. Și-a continuat studiile la Facultatea de Jurnalism, în cadrul aceleiași universități, obținând un master în Științe ale Comunicării. Este membră a atelierului „Vlad Ioviță”, coordonat de Dumitru Crudu. A apărut cu poezie în revistele Timpul, Argeș, Planeta Babel, O mie de semne, Prodigy, Meridianul Timișoara ș.a. În anul 2025 i-a apărut volumul de poeme, Ce mult mi-aș dori să stau de vorbă cu tata, la editura Polisalm din Chișinău. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Așa cum sugerează și titlul volumului, personajul principal al acestuia este tatăl absent, plecat în veșnicie mult prea devreme pentru fiica aflată atunci la vârsta preadolescenței. O absență care a provocat în sufletul poetei, atât un sentiment de lipsă și de dor, cât și un pattern care s-a răsfrânt asupra vieții sentimentale a acesteia, fără însă a-i aduce vreo mare bucurie, ci mai degrabă o traumă serioasă: „Când tata a murit/ babele din sat își spuneau una alteia:/ A fost un bețiv, iar eu roșeam/ Acum am 25 de ani și aș da orice/ să mai pot vorbi cu bețivul acela”; „Aveam cinci ani și tata mă învăța să fac avioane de hârtie/ Eu mă uitam în sus iar tata-mi zicea:/ „Uite cât de departe se duce!”/ Zece ani mai târziu tata a murit/ Și astăzi când mi se face dor de tata/ Arunc spre cer un avion de hârtie”; „Ce mult mi-aș dori să stau de vorbă cu tata/ Poate atunci aș înțelege de ce mă înduioșează/ îmbrățișările bărbaților de 40+”.

Se observă în poemele dedicate tatălui, presărate pe tot cuprinsul volumului, o atmosferă de dor, dar totodată și una de împăcare, ca și cum poeta ar fi conștientă că el îi primește mesajele, doar că nu îi mai poate răspunde. Avem astfel de a face cu o serie de confesiuni la hotarul dintre lumi.

De altfel, ideea aceasta de hotar, de spațiu despărțitor, delimitator, devine cumva firul roșu al volumului, însă vorbind despre diferite feluri de hotare. De bună seamă, principalul hotar rămâne cel dintre viață și moarte, și în acest sens avem, pe lângă poemele dedicate tatălui și poemele dedicate post-mortem poetului Alexandru Constantin Popescu, din care voi cita aici unul singur: „Uneori vreau să strig atât de tare încât trecătorii/ Să se oprească din drum și să te admire/ Alteori vreau să încui ușa/ E un lux să fii singură și nimeni să nu-ți tulbure liniștea/ Doamne, ce naivă eram/ Dureri și bucurii, strigăte și șoapte se îngrămădesc în capul meu/ Pe această stradă îngustă/ Pe care/ Alerg și strig uitați-vă ce ochi mari are Alexandru/ Uitați-vă cum râde el zgomotos/ Uitați-vă cum e gata el să vă ia în brațe pe toți/ Pe toți/ Strig și alerg, Alexandru/ Alerg și strig, Alexandru/ Pe această stradă îngustă ce duce spre cimitir”.

Dar mai putem vorbi și despre hotarul din marginea unor relații de dragoste aflate la momentul final, când sentimentele sunt confuze, când restul de dragoste se luptă cu dezamăgirea, când motivele pentru a pleca sunt puse în balanță cu motivele pentru a rămâne. Și în acest sens sunt câteva poeme deosebit de grăitoare: „În fiecare zi când te speli pe dinți/ Periuța roz îți amintește de mine/ Acum că în sfârșit m-ai văzut cu cineva de mână/ Sper că nu mai ai niciun motiv s-o mai păstrezi”; „Au rămas niște lucruri la tine/ dar a trebuit să te văd/ ca să înțeleg/ că/ nu mai am nevoie de ele”; „Am deschis frigiderul să iau carnea de vită/ Aseară spuneai că la prânz ai vrea să mâncăm/ Supă cu legume și carne de vită/ Mă uit la carnea de vită/ O întorc de pe o parte pe alta/ Are culoare vineție și miros foarte ciudat/ O miros o dată/ O miros de două ori/ O miros de trei ori/ Și-ți spun că nu-i ok/ O miroși și tu și-mi spui că e bună și că eu exagerez/ La fel cum mi-ai spus și acum trei zile/ Când ți-am spus că-n relația noastră ceva nu-i în regulă”.

Desigur, putem vorbi și despre un hotar între copilărie și maturitate, mai ales că pentru Natalia Pîntea, pierderea tatălui a însemnat și o maturizare precoce ceea ce a dus implicit la lăsarea în urmă a unei copilării netrăite, care însă își mai cere încă dreptul la replică: „În copilărie, când ieșeam la joacă/ Fetele din mahala țineau în brațe câte o păpușă Barbie/ Eu mă întorceam acasă plângând/ Căci fetele nu-mi dădeau păpușile lor să mă joc/ Primul băiat care s-a îndrăgostit de mine/ Mi-a spus că semăn cu o păpușă Barbie”.

Așadar, poemele Nataliei Pîntea sunt poeme de hotar, sentimentele cuprinse și descrise în versurile sale plutesc mereu sau aproape mereu, într-o stare de imponderabilitate, de incertitudine, nimic nu pare să fie definitiv și definitoriu în lumea sa interioară. Inclusiv estetica sa minimalistă reclamă această stare de fapt: poemele sale nu sunt doar de mică întindere, ci mereu lasă loc de o interpretare, de o complectare, ca și cum ar mai fi fost ceva de spus ce s-a trecut sub tăcere. Desigur, este și aceasta o tehnică poetică pentru a stârni în mintea cititorului acele întrebări care să-l aducă mai aproape de text, de emoția textului și în fond de emoția poetei cu care intră astfel într-un dialog al simțămintelor, fie el și de la distanță.

Așadar, prin volumul de poeme, Ce mult mi-aș dori să stau de vorbă cu tata, poeta Natalia Pîntea ne introduce în lumea sa interioară, în intimitatea sentimentelor sale cele mai acute și mai adânci, dar totodată ne și invită să operăm la rândul nostru acel gen de introspecție, de sondare a subconștientului, pentru a ne pune față în față cu cele mai intime sentimente ale noastre.