Cronica volumului de poeme, Totem de Ofelia Prodan
(Editura Limes, 2024)
Ofelia Prodan, poeta născută în Urziceni, Ialomița și stabilită în Italia, la Padova, care uimiea lumea literară românească în anii 2000 cu poemele sale puternice în care descria duritatea lumii sale interioare, revine cu un nou volum de poeme, aș zice eu inedit, intitulat Totem, apărut în anul 2024 la editura clujeană, Limes. Noul volum este structurat pe trei secțiuni foarte bine delimitate tematic: wild world, ce visează algele când dispar și Totem.
În prima secțiune, poeta reiterează întrebarea retorică pe care au ilustrat-o magistral în literatura română, atât Nicolae Labiș, prin Moartea căprioarei, cât și Ștefan Augustin Doinaș, prin Mistrețul cu colți de argint, și anume, într-un act de vânătoare, cine este vânătorul și cine este vânatul? Dar dincolo de a le aduce celor doi titani un tribut literar, Ofelia Prodan li se alătură de drept, mai cu seamă că ea aduce ceva nou la tema expusă, și anume, grafează pe fibra acesteia și o idee inedită, pe care a cules-o fie direct din scrierea apocrifă Evanghelia după Toma, fie din romanul Confesiunile leoaicei, de Mia Couto, autor mozambican care își alege ca moto al cărții sale cuvintele apocrifei: „Fericie de leul mâncat de om, căci leul se va face om. Dar vai de omul pe care-l mănâncă leul, căci el va deveni leu”. Mai concret, Ofelia Prodan ilustrează în acest ciclu, dedicat vieții sălbatice, teza de mai sus, printr-un remarcabil diptic poetic în care descrie transferul de însușiri fizice și sufletești de la fiară la vânător și invers: „Haita de lupi e aproape. Cel bătrân o conduce./ Blana lui e sură. Urechile ciulite, ochii încă ageri./ Omul doarme sub un copac învelit cu o pătură de lână./ Cerul e negru. Lupul bătrân pândește. Se uită fix/ la vena jugulară. Omul se răsucește/ și lupul sare. Ceilalți sar și ei. Lupii sfâșie carnea/ mârâind unii la alții, arătându-și colții./ Spre ziuă se retrag în vizuini, lăsând lângă/ pătura de lână îmbibată de sânge oasele albe, crăpate”; „El e vânătorul. Fiarele i-au sfâșiat carnea tăbăcită/ și oasele lui strălucesc în bezna din pădure./ Păsările se așază ca epoleții pe umerii lui./ Trupul lui e torța. Gura lui pârjolește pădurea./ N-a vânat nimic. Se întoarce și toți îl așteaptă/ Vânătorul le vorbește și cuvintele lui sunt/ sunete de fiară și în beznă oasele lui sunt focul care îl va conduce spre vizuini. Acolo sunt/ multe animale cu blănuri moi, calde/ ce abia așteaptă să fie jupuite și scoase la mezat./ Acolo se mănâncă de vii între ei și/ din sânge iese aburul fierbine, înnebunitor”.
Desigur, în actul vânătorii, așa cu este el descris aici, vedem și o oarecare aplecare spre zona ritualică, ceea ce denotă faptul că vânătoarea are din capul locului o componență magică, mitică, spirituală.
Inserțiile mitologice, mitice și ritualice continuă și în cea de-a doua secțiune a cărții, ce visează algele când dispar, în care accentul se mută de data aceasta, în zona acvatică. Îi întâlnim pe Kali, Krishna, Poseidon, Persefona, Hades, Afrodita, ba chiar descoperim o trimitere la romanul devenit iconic, Bătrânul și marea a lui Ernest Hemingway. În această secțiune sunt poeme despre cum este organizată viața marină, despre lupta pentru supraviețuire în rândul speciilor acvatice, de la alge la rechini, însă fără a avea drept scop popularizarea documentară a ecosistemului acvatic, ci mai degrabă pentru a arătă că și în mare, departe de privirile oamenilor, comportamentele umane surprinse magistral de maxima latină „homo homini lupus est” sunt la fel de prezente. Iar această idee este cel mai bine este ilustrată în poemul ce încheie acest ciclu: „scoica îmblânzea perla cea mai sidefată din lume,/ dar perla nu s-a lăsat,/ s-a transformat într-o Afrodită cu două capete/ unul mai frumos decât celălalt/ Afrodita a spart scoica,/ a ieșit din spuma mării cu cele două capete certându-se/ care e mai frumos, care deține supremația,/ dar cu cât se certau mai mult/ se urâțeau, deveneau capete de balaur,/ Afrodita era un monstru marin,/ se ascundea în Groapa Marianelor,/ ieșea afară numai o dată la o mie de ani,/ cu cele două capete hidoase/ certându-se până se sufocau de ură,/ atunci Afrodita se scufunda căutând o scoică/ în care să se ascundă, să redevină perlă,/ cineva să o găsească,/ să o ofere drept cadou iubitei sale,/ nu a găsit nicio scoică, doar o sabie de foc,/ a despicat capetele de trupul/ care s-a regenerat în scurt timp,/ dar fără niciun cap, și trăiește de mii de ani,/ într-un întuneric asurzitor, fără să poată vedea nimic/ din minunățiile care viețuiesc în adâncul mării”.
Secțiunea finală a cărții, Totem, abundă, așa cum sugerează și titlul, în imagini din sfera ritualică, șamanică, mitico-mistică. Dar, abundă, de asemenea și în durere, în tensiune, în sfâșiere. Nu avem așadar de a face cu o mistică aducătoare de pace și liniște sufletească, așa cum ar fi firesc, ci cu o anti-mistică, provenită dintr-o înțelegere profund greșită a ideii de închinare și mai ales dintr-o alegere greșită a zeilor. Pentru că zeii cărora se închină astăzi lumea sunt narcisismul, consumerismul, ignoranța, lăcomia, răutatea și mai ales lipsa de luciditate și de echilibru în toate, cele două elemente care ar face lumea puțin mai bună și în lipsa cărora se instalează haosul generalizat. Iar poemul ce surprinde, în opinia mea, cel mai bine această idee, este următorul: „dar ce s-a ales de această planetă albastră,/ va ajunge deșert sau o vale a plângerii,/ există miliarde de oameni izolați/ în micul lor univers egoist,/ nu aud, nu văd nimic/ dincolo de realitatea imediată,/ mănâncă haotic, compulsiv,/ când acești oameni sacrifică un animal/ groaza pe care o trăiește/ eliberează în sângele lui toxine,/ carne moartă, otrăvită, procesată chimic,/ miliarde de oameni care au ales să se rupă/ de natură, de trecutul lor,/ de relația mistică cu universul/ conectați doar la laptop, la Iphone - / se hrănesc cu energia/ produsă de corpul acestor oameni,/ în curând obiectele electronice vor căpăta inteligență artificială, autonomă,/ un corb se așază pe pervazul/ ferestrei mele, croncănește sumbru”.
Așadar, cuvintele cheie ale acestui volum de poeme sunt: vânătoare, sacrificiu, ritual, închinare, damnare. Iar poeta Ofelia Prodan reușește să treacă firul roșu prin fiecare dintre ele, să le pună într-o relație firească, într-un lanț trofic sau mai bine spus, într-un lanț simbolic al deviațiilor umane. Omul de astăzi pare să fi încurcat de-a binele religiile și ritualurile, să-și fi uitat cu desăvârșire locul și rostul în lume și mai grav decât atât să fi uitat cum să se raporteze la propria persoană. Iar Totem-ul acesta livresc poate funcționa ca o cheie, ca un cod, care să restarteze natura umană, să o retrezească la realitate, să o repună pe făgașul ei normal.
Comentarii
Trimiteți un comentariu