Cronica volumului de poeme, Ce va rămâne? de Adelina Labic-Lungu
(Editura Polisalm, 2025)
Adelina Labic-Lungu (născută în 1976, în Meleșeni, Călărași, Republica Moldova) a absolvit Facultatea de Filosofie și Psihologie, specialitatea Sociologie și Limba Italiana a Universității de Stat din Moldova (USM). A studiat Filosofie Socială la Universitatea din Liechtenstein și are un masterat în Sociologie la USM. A activat în sectorul non-guvernamental, în organizații internaționale și proiecte ale Băncii Mondiale, implementate în Republica Moldova. În anul 2018, a debutat cu poezie în revista Rotonda Valahă. În decembrie 2020, a publicat volumul de nuvele pentru copii Semințe de cer (Editura Epigraf), urmat de cartea de poezii pentru copii Într-un cuib de rândunici (Editura Bestseller, 2022). În anul 2021, îi apare volumul de poeme Nervul Metaforei. Colaborează la revistele și platformele culturale: Timpul din Romania, ediția din Republica Moldova, Hyperion, Meridianul Timișoara, Planeta Babel, Laconic și Literomania. În anul 2025 îi apare la editura Polisalm din Chișinău, un nou volum de poeme, intitulat, Ce va rămâne?. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Încă de la primele poeme, minimaliste, dar extrem de puternice și de percutante, grație nervului metaforei (ca să citez titlul volumului anterior al poetei) pe care Adelina Labic-Lungu îl deține cu prisosință, vedem că tema predilectă a acestui nou volum de versuri este războiul din Ucraina, declanșat la data de 24 februarie 2022, ora cinci și șapte minute, prin invazia complet nejustificată a armatei ruse pe teritoriul statului suveran Ucraina, eveniment care a bulversat nu doar țara invadată și ci țările vecine și întreaga Europă. Poeta se apleacă cu maximum de empatie atât asupra tragediei soldaților din țara vecină, forțați să pună mâna pe arme pentru a-și apăra patria de nebunia agresorului rus: „o cruce/ ca un sâmbure/ fără miez/ s-a ghemuit/ pe umerii/ unei furnici/ un soldat/ poartă/ o cruce”; „Luna își stoarce sânul prea plin de lapte/ în ochii soldaților morți”; „la capătul tunelului/ fratele mort mă îmbrățișează cu mâinile reci/ adun cuvintele/ ca lemnele pentru foc”, cât și asupra dramei cetățenilor civili forțați să fugă din calea bombelor și a gloanțelor, și cu precădere a copiilor ucrainieni, celebru fiind cazul fetiței care a vrut să își salveze și câinele, trecând granița cu el în spate, caz care i-a inspirat Adelinei Labic-Lungu un poem în egală măsură dur și sensibil, sfredelitor dar și mângâietor, dureros dar și dătător de speranță: „Țara Minunilor e la șaptesprezece kilometri de mers pe jos/ cu un ciobănesc în spate./ O privim pe Alice printre gratiile oglinzii –/ încă un pas, încă un pas./ Batem din palmele asudate/ și strigăm: „Hai, Alice, hai că poți!”// Ciobănescul curge pe umerii ei/ ca o lavă fluidă dintr-un vulcan dezghețat./ Acum, strigăm cu toții în cor: „Hai, Alice, hai că poți!”/ Câinii noștri și-au uitat osul de gumă pe prag și/ trag, trag, trag/ de un tanc de plastic din cutia de jucării/ și-l lasă la picioarele noastre/ iar copiii îl aruncă în cea mai adâncă groapă din suflet/ și îl acoperă/ cu creioane, jucării de pluș și bomboane.// se sparg oglinzi/ din fiecare ciob pășește o Alice cu un ciobănesc în spate/ căutand Țara/ în care gloanțele nu au fost inventate”.
Ororile noului război, ale noilor acțiuni pe care Rusia, continuatarea URSS le desfășoară în zonă, sau dramele copiilor ucrainieni, i-au reactivat Adelinei Labic-Lungu și o serie de amintiri dramatice din copilăria sa, trăită sub influența sau mai zine zis sub ocupația vechii URSS, o copilărie practic inexistentă, întrucât dramele celor mici erau aceleași cu ale adulților, maturizarea forțată alungând orice formă de inocență specifică vârstei nevinovate: „în anii ’80 biserica din satul meu avea mereu ușa încuiată/ la chioșcul de pâine de vizavi stăteam la coadă ore întregi/ zile întregi sau poate toată viața/ timpul nostru nu costa nimic/ copiii sovietici erau făcuți pentru a sta la cozi/ o dată pe zi se împărțea pâinea/ treizeci de copeici se strecurau dintr-o mână în alta// nebuna satului nu stătea niciodată la coadă/ pe nebuna satului nu am văzut-o vreodată mâncând pâine de la chioșc/ își punea trei degete împreunate pe frunte/ apoi le ducea la buric după care pe umărul drept/ la urmă treceau orizontal pe umărul stâng/ apoi veneau pietrele peste ea/ nu se ferea de ele/ le știa/ chiar le număra pe fiecare/ apoi le făcea semnul crucii/ rostea amin/ după care mușca din pietre ca din pâini proaspete// dintr-odată monedele mele s-au rostogolit prin podeaua/ căscată/ m-am întins pe jos/ trebuia să le caut/ trebuia să le găsesc neapărat/ erau ultimele treizeci de copeici din casă/ poate erau ultimele treizeci de copeici de pe fața pământului/ de unde putea să știe/ un copil sovietic sortit să stea la cozi după pâine/ sătenii mă pășeau ținându-și strâns cele treizeci de copeici// unii mi-au călcat peste palme și nu m-a durut/ alții m-au călcat peste obraz și nu m-a durut/ căutam monedele sub prispa chioșcului/ dibuiam cu greu printre scândurile căscate/ când le-am găsit/ monedele curgeau ca praful din ciubotele sătenilor mei// mergeam fără pâine spre casă/ nebuna satului făcea cruce în aer”.
Așadar, volumul de poeme, Ce va rămâne?, nu este doar despre nebunia Rusiei de astăzi, ci este și despre nebunia ei dintotdeauna, din vremuri imemoriale, de când se numea URSS și visa să supună întreaga lume. De aici atmosfera sobră care traversează întregul volum și starea de tensiune continuă.
Și totuși, pentru a da un răspuns întrebării din titlu, Ce va rămâne?, voi reda poemul omonim, cel care, de altfel și închide volumul, pentru a vedea ce sentimente ne propune poeta pentru un prezent în căutarea viitorului: „Ce va rămâne?// laleaua în covor/ pe care au țesut-o mâinile mamei/ mâinile ce mai țin covorul/ în loc de cui// va rămane nucul/ o vreme să împartă în locul tău nuci/ copiilor/ păsărilor/ târâtoarelor// va rămâne cea care ți-a fost/ cea mai bună prietenă,/ să se plimbe prin grădina ta// peste un timp/ va scoate cineva paltonul tău/ și mărunțișul cu care/ ai fi vrut să-ți plătești biletul spre casă”. Așadar, Adelina Labic-Lungu își încheie volumul într-o notă temperat-optimistă, într-o atmosferă de liniște, de împăcare cu sine, cu lumea și cu Dumnezeu. Pentru că ea știe că îndiferent ce se va întâmpla, lucrurile tot vor intra în normal, pentru că există undeva o forță mai mare, numită Dumnezeu, care le așează pe toate înapoi la locul lor, care transformă tot nefirescul în firesc. Astfel, recomandarea poetei este să ne ridicăm ochii spre cer, să ne punem nădejdea în Cel de sus și să căutăm pacea între noi și mai ales cu noi înșine.
În încheiere putem spune că noul volum de poeme, Ce va rămâne?, semnat de Adelina Labic-Lungu, este atât o invitație la reflecție, la trezire, la conștientizarea absurdului războiului și a nebunia Ciumei Rușii, care este Rusia de ieri și de azi, motiv pentru care trebuie felicitată inclusiv pentru curajul de a fi scris aceste versuri directe, fără nicio formă de camuflaj, cât și un îndemn la luciditate, la credință, la empatie, la a căuta în noi înșine resursele de a rămâne umani, de a rămâne oameni, de a ajuta, fie doar și cu o vorbă bună, un sfat, un zâmbet sau o rugăciune, asigurându-ne totodată, că nimic din toate acestea nu va rămâne nerăsplătit. Iar în ceea ce privește dimensiunea valorică a poemelor Adelinei Labic-Lungu, trebuie spus că avem de a face cu o poetă ajunsă la maturitatea artistică, care deține toare resursele necesare pentru a scrie poezie de cea mai bună calitate: viziune poetică, claritate, cursivitate, nerv, curaj, imaginar diversificat, dozaj optim al stărilor și emoțiilor, și cel mai important, capacitatea de a pune semnul egal între ceea ce scrie și ceea ce simte sau crede, ceea ce dă poeziei sale autenticitate, făcându-o astfel foarte ușor de asimilat de către cititor, care în acest fel se lasă convins, atins și pătruns de mesajul și emoția poeziei sale.
Comentarii
Trimiteți un comentariu