Cronică la volumul de poezie, Rendez-vous cu Scufița Roșie în Pădurea Spânzuratelor de Adi G. Secară
(Editura Eikon, 2025)
Adi G. Secară, cunoscut și ca Adi George Secară, și ca Adi George Secară Halil, și ca Anonimul Gălățean, nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind cât se poate de cunoascut, atât în urbea de la malul Dunării, unde locuiește și profesează ca om de litere, cât și în țară, atât ca poet și prozator, cât și ca un cronicar de carte complet atipic. De altfel, tot ceea ce scrie Adi G. Secară, indiferent de genul literar abordat, se caracterizează în primul rând prin originalitate și conceptualizare, fiecare dintre scrierile sale având la bază un concept, și fiind construite pe o schelă ideatică foarte bine pusă la punct, atât din punct de vedere literar, cât și documentar. Cea mai nouă apariție editorială care îi poartă numele este volumul de poezie, Rendez-vous cu Scufița Roșie în Pădurea Spânzuratelor, apărut la editura Eikon. Asupra acestuia mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Așadar, Rendez-vous cu Scufița Roșie în Pădurea Spânzuratelor. Un titlu de carte complet inedit, în dulcele stil secarian, cu care de altfel ne-am și obișnuit de-a lungul timpului, dacă ar fi să ne gândim numai la volumul de poezie, Eu, Henric al 8-lea și muzele decapitate (ortografiat cu 8 culcat, ca „al infinitulea”), Horodok, Poet chemând derviș sau romanul, Pirapitinga. Dar stupoarea provocată de titlu este dublată și de coperta cărții, care o înfățișează pe Ganesha, zeitatea hindusă cu cap de elefant, vorbind cu o rozătoare, aceasta din urmă apărând și pe coperta spate a cărții, însă îmbrăcată și posedând de această dată o pereche de aripi îngerești, contemplând un glob de cristal în care ninge peste o pădure în ai cărei copaci „sunt spânzurate niște litere negre cu fustițe”. Desigur, oricine se va întreba ce legătură va să fie între Scufița Roșie, Pădurea spânzuratelor, Ganesha hindusă și suricata înaripată sau dezaripată, după caz. Și de bună seamă că toți vor citi cartea avizi de a afla în paginile sale care este misterioasa legătură.
Răspunsul însă este mult mai în adânc decât s-ar aștepta cei ce vor fi pornit pe drumul lecturii sperând să găsească în poeziile adunate în volumul de față răspunsul dilemei lor. Pentru că, la prima vedere, cititorii neavizați vor întâlni doar câteva poeme bizare, de aproape dragoste, în care însă limbajul și imaginarul poetic, marcă înregistrată, Adi G. Secară, le va da cu siguranță de furcă: „ontologia dorințelor/ niște femei condamnate pentru reprezentarea frumuseții// un joc spânzurătoare/ fără cuvinte sau nume// empatie pentru cele care și-au pus ștreangul/ singure/ ca niște zeițe ce și-au încercat nemurirea// scufița lupului (aproape) bătrân/ jos!// A iubi prin candoarea celui care nu știe de/ ce iubește”; „don juan este un gândăcel/ pe care-l strivești în podul palmei/ rămâne o pată în formă de inimă/ și-o literă necunoscută/ cât un suflet de mare”; „omul va fi doar iubire/ așa voi cânta, eu, fără voce/ tam tam tam param/ va fi doar muzică/ îl voi uita toate cuvintele/ inexplicabila îndrăgostire/ va fi doar o stea călătoare/ imaginile ei vor fi sufletul acela straniu/ dintr-o vară/ care va fi strigată la grădinița/ fetelor-castel/ cu numele ei/ flow de clipa/ dintre vară și toamnă, strălucire/ hope sandoval poate va mai cânta/ sunetul care ai fi putut fi/ șoapta ca dintr-un vis/ blue bird/ pasărea elevă a unui luminiș/ unde ruginește un harley davidson/ sau o mașină de scris remington”; „v-ați dat seama că îndrăgostiții/ joacă mereu spânzurătoarea/ agățați/ unul de gâtul celuilalt/ dându-și mereu ultima răsuflare unul altuia/ dar să vorbești de spânzurătoare/ în cuibul păsării prinse-n lațul/ iubirii...”.
Vorbeam la începutul acestei cronici despre originalitate și conceptualizare, ca mărci stilistice și estetice ale lui Adi G. Secară. Asupra originalității limbajului cred că nu mai există niciun dubiu și nu mai necesită nicio lămurire. Dar care să fie de această dată conceptul care stă la baza volumului?
Din punctul meu de vedere, conceptul este, de această dată, ideea de curaj în dragoste și în poezie (care de altfel, uneori, când sunt autentice, se întrepătrund până la confuzie). Ideea că, atât în dragoste cât și în poezie trebuie să ai curaj să îți pui întrebări, cele mai arbitrare întrebări și că cauți, să găsești și să accepți prin asumare și interiorizare răspunsuri, poate cele mai neașteptate și neobișnuite răspunsuri, să ai curaj să spargi bariere de orice fel, inclusiv lingvistice, teoretice, culturale, dar să te și folosești de tot ceea ce găsești dincolo de barierele sparte, să ai curajul să te joci, să jonglezi cu ludicul, cu oscilarea între inocență și maturitate, și să duci jocul la nivel de artă, la nivel de parte componentă, de mecanism sine qua non, prezent atât în iubire cât și în poezie, și de ce nu, de a avea curajul să spui, exact ca în titlul acestei cronici, care este de fapt, un extras dintr-o poezie din volum, de zece ori „Nu” scurt, ca într-o aparentă criză a negării totale, pentru ca în final să zici un „Daaaaaaaaaaaaaa” lung, final, definitiv și bineînțeles, definitoriu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu