Cronica volumului de poeme, Domnișoară, aveți copii? de Augustina Visan
(Editura Prut Internațional, 2025)
Augustina Visan (născută în 2001, în satul Florițoaia Nouă, raionul Ungheni) este absolventă a Liceului Internat Municipal cu Profil Sportiv din Chișinău, și a Facultății de Pedagogie în Învățământ Primar și Psihopedagogie a Universității de Stat din Tiraspol, cu sediul la Chișinău. Frecventează atelierul de scriere creativă „Vlad Ioviță”, coordonat de scriitorul Dumitru Crudu. Debutează în anul 2021 cu volumul de poeme, Fă ceva tată!, apărut la editura Prut Internațional, în cadrul colecției Pulsar, iar în anul 2025 îi apare al doilea volum de poeme, Domnișoară, aveți copii?, la aceeași editură, în colecția Teritorii. Asupra acestui nou volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Dintru început aș spune că noul volum de poeme al Augustinei Visan vine într-o descendență firească a celui anterior, atât din punct de vedere tematic, cât și stilistic. Dacă în volumul de debut, Augustina Visan a ales să scrie despre o serie de trăiri cu un puternic impact emoțional, din copilăria sa, desfășurată într-un climat rural, definit în mare parte prin sărăcie, frustrare, neputință, și uneori prin violență domestică, în noul volum, Domnișoară, aveți copii?, aceasta își continuă epopeea anamnetică, de data aceasta însă din ipostaza de femeie matură, căsătorită, și întru câtva realizată, oricum desprinsă cel puțin fizic, de casa părintească, la care însă se întoarce frecvent, pentru a-și revedea frații mai mici. Sau poate pentru a-și vindeca și traumele din copilărie. Drept care, în noile sale poeme, o întâlnim atât pe Augustina din prezent, cât și umbra Augustinei din ograda părintească.
Din păcate, poeta Augustina Visan din prezent duce cu sine, pe lângă traumele din copilărie, două traume foarte recente, și încă mult mai puternice decât cele din trecut. Cea mai recentă și cea mai puternică este reprezentată de pierderea primei sale sarcini, de pierderea posibilității de a deveni mama unei fetițe, pierdere ilustrată într-o manieră literară sfâșietoare în poemul din debutul volumului, Aveți copii, domnișoară?, din care voi reda doar două fragmente deosebit de relevante: „Când m-au luat cu salvarea la maternitate,/ vaci albe cu roșu, albe cu negru, albe cu cafeniu sau negru/ cu alb sau cafeniu cu alb sau roșu/ cu alb,/ vaci fără coarne sau la gât legate cu clopoței./ Noroi, pantaloni rupți în fund, păduchi, purici și niște/ dureri care-ți zguduiau/ corpul. Strigam fără oprire,/ ca în noaptea aia când tata te-a alungat/ de acasă și ai dormit/ în fân,/ iar pe la miezul nopții mama/ s-a culcat alături de tine,/ în căpița de paie./ După ce durerile au trecut, au apărut ploșnițele./ În salonul ăla de la maternitate/ zguduit de/ strigăte animalice.// (...)// Fetița ta s-a născut moartă./ Când a aflat asta,/ mama ta s-a culcat alături de tine în pat,/ ca în noaptea aia când tata te-a alungat/ de acasă și ai dormit/ în fân./ Un păianjen mic coboară pe firul becului./ Medicul te-a întrebat dacă ai vrea să-ți vezi/ copilul mort./ Păianjenul ăla e tot mai aproape de tine”.
A se observa aici două tehnici literare, care dau plus valoare poemului: mai întâi, perpetua oscilare dintre adresarea la persoana I și adresarea la persoana a II-a, unde persoana a II-a este aceeași cu persoana I, tehnică care accentuează starea de scindare interioară, precum și trecerea bruscă de la momentul prezent la amintiri din copilărie, care de asemenea ilustrează faptul că ea nu s-a vindecat încă de traumele din trecut, care acum o însoțesc, amplificând durerea prezentă.
Cea de-a doua traumă recentă este reprezentată de pierderea, unui foarte bun prieten, care a ales să se sinucidă, pe fondul unei depresii galopante. Despre moarte prematură a acestuia, poeta vorbește în mai multe poeme, dar cel mai usturător, în poemul cel mai puternic metaforizat, un poem - metaforă în sine, Rochia mea roasă în regiunea sânilor: „Rochia mea albă se leagănă în dulap am scos-o și am văzut/ că e roasă în regiunea sânilor/ Cui dracu’ nu i-am oferit ceea ce și-a dorit/ M-am rezemat de dulap/ Mi-am amintit de cel care a murit/ Am început să plâng/ Să îmi șterg lacrimile cu poalele rochiei/ Mă uitam, ascultam doar sughițurile mele/ Mi-am ținut răsuflarea mi-a reușit/ Am auzit un fâșâit/ Am văzut cum prin cearșafuri se mișcă ceva/ Era un șoarece/ L-am apucat de coadă și l-am trântit cu capul de rochie/ să vadă, sa simtă ce a făcut/ Șoarecele țipa/ Mi-am amintit, șoarecele ăsta l-am mai văzut acasă/ la cel care a murit/ Am luat cleștele și i-am smuls dinții rând pe rând și ochii”.
Dar desigur că nu toată poezia Augustinei Visan este despre traume, despre dureri, despre pierderi iremediabile. Arătând o foarte mare forță interioară, poeta reușește să metabolizeze în sinea sa toate aceste episoade tragice și să nu le lase să o acapareze cu totul, să o transforme într-o sclavă a propriilor frustrări. Astfel că, întâlnim în acest volum și o Augustină veselă și bine dispusă, mai ales când vine vorba despre frații săi mai mici, pentru fericirea cărora nu precupețește niciun efort. Deosebit de frumos și relevant în acest sens este poemul, Crăciunița din troleibuzul numărul trei: „Fratele meu/ de cinci ani/ nu mi-a recunoscut/ vocea/ când i-am spus/ la telefon/ că/ sunt/ Crăciunița./ Că sun/ la fiecare copil/ ca să-l/ întreb/ ce/ cadouri ar vrea/ de la/ Moș Crăciun./ Eu vreau/ un cal cu/ căruță./ Un cal/ negru./ Eram într-un troleibuz ticsit cu/ oameni/ și mă prefăceam că sunt/ Crăciunița./ Chiar nu îmi păsa ce veți crede/ voi./ Mă sună imediat tata/ ca să-mi spună că pe Stelian l-a/ bârâit o/ femeie necunoscută/ care/ i-a spus că-i/ va face cadou/ un cal/ negru/ cu o căruță./ El nu înțelegea nimic:/ de ce Stelian vrea cal?/ Parcă are un cal acasă,/ un cal adevărat,/ un cal viu,/ pe care-l adapă și-i dă de mâncare/ în fiecare zi./ Dimineața, la amiază și/ seara./ De ce să-i mai trebuiască și un/ cal jucărie?/ De ce vrea cal jucărie,/ când are un cal,/ un cal viu, adevărat,/ pe care zi de zi/ îl scoate la/ păscut?/ Tata nu înțelegea nimic./ Peste două săptămâni/ îl sun iar/ pe fratele meu de/ cinci ani și îi zic/ cu o voce schimbată:/ Stelian, ți-am cumpărat cadoul./ El nu m-a întrebat de unde știu cum îl cheamă/ și nici eu nu i-am spus./ Un cal/ negru./ Un cal/ negru?/ Da./ Și o/ căruță?/ Da, și o/ căruță./ Daaaa,/ chiar mi-ai luat un cal/ negru?/ Da,/ ți-am luat./ Și cadoul meu este la/ tine?/ Da, e la/ mine./ Și când vii să mi-l/ dai?/ Mâine./ A început să cânte./ Cântam împreună./ Eu în troleibuz și el la o sută/ de kilometri depărtare,/ în curtea casei./ El cânta mai tare decât mine./ Apoi mi-a povestit că are și un/ frate,/ un frate cu doi ani mai mare,/ și m-a întrebat/ dacă n-aș putea să-i dau și lui un/ cadou./ Păi și ce cadou să-i dau?/ Nu știa./ Întreabă-l./ Vasilică îi afară/ și/ mulge vaca./ E ocupat./ Du-te și îl întreabă./ Nici de data asta nu mi-a/ recunoscut vocea./ Vecina mea din troleibuz/ mă privea/ iritată./ Mi-am lipit telefonul mai strâns de/ ureche,/ aproape că-mi intra în/ cap./ Vrea o vacă./O vacă jucărie”.
În această notă optimistă, închei și eu această cronică, nu înainte de a puncta faptul că, prin acest al doilea volum de poeme, Augustina Visan ne confirmă că este o poetă deja matură, care știe să transpună în literatură experiențele personale, fără însă a aluneca în intimism și nici în patetism, servindu-se de tehnici parcă numai de ea știute și de un registru de metafore deosebit de puternice.
Comentarii
Trimiteți un comentariu