Despre ochii ei verzi, în nouă lecții poetice

Cronica volumului de poeme, Ochilor verzi de Cosmin Andrei Tudor

(Editura Cartea Românească, 2019)

 

Cosmin Andrei Tudor (născut în 1997, la București) este absolvent al Facultății de Chimie a Universității din București și al unui master în cadrul aceleiași facultăți. Este chimist în domeniul produselor farmaceutice, doctorand în chimie și scriitor. În anul 2018 câștigă Concursul de manuscrise al editurii Cartea Românească, iar în 2019 îi apare volumul de debut în poezie, intitulat, Ochilor verzi, la editura Cartea Românească. Au urmat volumele de poezie: Ludi  (2021) și Jurnal poetic (2023); volumele de proză: Balerina (2021) și Christine (2025); precum și volumele de teatru: Ultimul viorist. Statuile. Răsăritul și apusul unui nebun (2020) și Piese triste pentru cei veseli (2024). Este membru al Uniunii Scriitorilor din  România, Filiala București - Poezie. În cele ce urmează mă voi apleca asupra volumului său de debut în poezie, Ochilor verzi, apărut în anul 2019 la editura Cartea Românească.  

Ceea ce mi-a atras atenția de la prima vedere la volumul de debut în poezie al lui Cosmin Andrei Tudor este faptul că avem de a face cu un volum conceptual, poetul gândindu-și prima sa carte ca pe o construcție lirică foarte bine pusă la punct. Astfel, volumul este alcătuit din 10 secțiuni, numite lecții, toate gravitând în jurul imaginii ochilor verzi, iar fiecare lecție este construită sub forma a 10 poeme minimaliste fiecare, rezultând astfel un volum de 100 de scurte poeme, ceea ce din punct de vedere cantitativ este optim pentru un volum de debut (mai ales că din punct de vedere al întindere propriu-zise, volumul nu depășește șaizeci de pagini). Consider necesar să trec în revistă, încă de la început, numele celor 10 lecții, întrucât, din rațiuni de spațiu, nu le voi analiza pe fiecare în parte în cuprinsul acestei cronici. Astfel, avem: Elogiul ochilor verzi sau lecția de anatomie, În căutarea ochilor verzi sau lecție de metempsihoză, În căutarea timpului pierdut sau lecție de istorie, Un sărut sau lecție de agricultură, Ochi beligeranți sau lecție de război, O altă anatomie a ochilor verzi sau lecție de arhitectură, Primele insomnii ale unei tinereți trecute sau lecție de dragoste, Insolubilitatea muzicii sau lecție de pian, Cosmologie sau lecție de fiziologie, Epilog sau lecție de poezie. Se poate observa că însăși titlurile celor 10 secțiuni/ lecții sunt foarte poetice, ba unele pot fi socotite chiar poeme ultra-scurte în sine.

Spuneam mai sus că din punct de vedere cantitativ, tânărul poet s-a încadrat perfect în rigorile nescrise ale volumelor de debut. Dar cum calitatea este mereu mai importantă decât cantitatea, voi plonja în cele ce urmează în marea ochilor verzi, ca să folosesc și eu o metaforă și voi analiza și din punct de vedere al meandrelor poetice lecțiile pe care Cosmin Andrei Tudor ni le predă în această carte.

Încă din primul poem din prima lecție, cea de anatomie, poetul ne pune în vedere că este curajos, că nu se lasă intimidat de false tabuuri, că în concepția lui, în fața dragostei și a poeziei nu există nici legi, nici porunci, nici limite, că poezia și dragostea trebuie să fie, în primul rând, trăire și simțire, cât mai intense: „ochilor verzi circumscriși în rugină/ le va fi dat/ păcatul,/ le va fi dat să dea dracului/ cele zece porunci/ și cele zece zile ale decameronului,/ le va fi dat să păcătuiască,/ să păcătuim atunci”. Iar în același registru pseudo-eretic, în poemul 10 din lecția de metempsihoză, afirmă: „mi-a fost Evă,/ iar eu i-am fost ateu”.

Cu toate acestea, spiritul de frondă al poetului nu vine dintr-o răutate intrinsecă, din ură viscerală față de cele sfinte, nici din dorința de a poza în „băiat rău”, ci este numai o dispoziție sufletească specifică poeților, descrisă mai curând prin setea de cunoaștere care comportă în ea însăși necesitatea spargerii barierelor de orice fel. Ulterior, el se va dovedi a fi totuși un spirit sensibil, care în prezența iubitei se topește în oceanul de dragoste și duioșie, după cum reiese, printre altele din lecția de agricultură: „după ce i-ai prins obrajii/ în mâinile tale muncite,/ nu îndrăzni încă să o săruți./ înainte de a o săruta/ roag-o să-și deschidă ochii/ închiși de teama sărutului,/ iar când își va ridica pleopele/ tremurânde și ele de teamă/ privește-i ochii verzi”.

Voi rămâne la aceeși lecție de agricultură pentru că de aici vedem și cât de departe poate merge imaginația sentimentală și imaginarul poetic al tânărului poet, și totodată aflăm și care poate să fie legătura dintre dragoste și agricultură (la drept vorbind, când poetul vrea, dragostea poate avea legătură cu orice realitate sau irealitate): „vei vedea,/ răsfrângându-se în ochii ei,/ ciorile care urmăresc, pesemne,/ un leș/ și care murdăresc cu negreala lor/ cerul senin și albastru/ al lunilor de vară./ vei vedea/ soarele puternic și viu/ care își aruncă lumina/ pe coțofenele lacome/ dându-i penajului lor/ reflexii verzi și albastre,/ cum îi orbește pe țărani/ încrețindu-le fruntea”; „îți va fi dat să vezi,/ dacă te vei uita atent,/ țărani cu pălării de paie/ mișunând pe câmpuri/ desculți/ sau cu tractoare vechi și ruginite/ arând pământul/ cu acea iubire aproape pierdută/ în zilele de astăzi,/ acea iubire care a născut/ răscoale și războaie./ iubirea de pământ/ sau nevoia de pământ?/ țărani cu mâinile muncite/ și, parcă, ruginite ca plugurile,/ țărani cu tălpile parcă/ din același pământ pe care calcă”. (Ca o glumă literară, dacă și sămănătoriștii secolului trecut ar fi scris așa, altfel ar fi rămas ei în istoria literaturii române).

Dar pentru că, de bună seamă, poetul nu își dorește în ruptul capului să fie considerat sensibil, pentru că asta se traduce, conform cutumelor mundane în a fi slab și vulnerabil, își schimbă imediat discursul și ne atacă, desigur, la figurat, cu o serie de poeme în spirit (pseudo)beligerant, în secțiunea, Ochi beligeranți sau lecția de război: „sau sărut-o direct,/ fără a o mai privi/ în ochii-i verzi./ nu o saluta,/ ci du-te încrezător,/ cuprinde-i chipul în mâini/ și sărută-i gura,/ nu-i lăsa timp să gândească,/ căci s-ar putea să te respingă/ și atunci/ infernul”; „două guri beligerante/ care nu vor semna niciodată/ niciun tratat de pace,/ un continuu război/ între două guri,/ închide-ți ochii când o vei săruta,/ să nu-ți treacă prin gând/ să-i deschizi,/ căci, privindu-i ochii, vei fi pierdut/ și atunci/ războiul”.  

Dar desigur că și această fațetă „războinică” nu este decât o altă fațată a acestui tânăr poet care de altfel ne demonstrează prin acest volum de debut foarte bine gândit, foarte bine construit și nu în ultimul rând, foarte bine scris, că poate „cânta” pe mai multe voci, că poate aborda mai multe teme, mai multe sfere, că ne poate purta prin mai multe lumi și cu toate acestea, poezia sa să aibă totuși o unitate stilistică, estetică, de atmosferă. Putem spune, mai mult sau mai puțin metaforic că tânărul Cosmin Andrei Tudor și-a propus și a și reușit să transforme polifonia în simfonie și în final în armonie.