Cronica volumului de poeme, Așa nu se mai poate de Felicia Green
(Editura Prut Internațional, 2025)
Felicia Green, a studiat filosofia la Chișinău și la București, specializându-se în filosofia clasică germană, în special în opera lui Hegel. Cu toate acestea a cunoscut cu adevărat „filosofia vieții” lucrând în domenii complet prozaice, ca vânzător de lactate sau de haine, recepționer la hotel, sau redactor la două edituri din Chișinău. Scrie poezie și proză. Din ianuarie 2024 este membră a Atelierului de scriere creativă „Vlad Ioviță” din Chișinău, coordonat de Dumitru Crudu. În anul 2025 i-a apărut volumul de debut în poezie, Așa nu se mai poate, în colecția Pulsar a editurii Prut Internațional. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Volumul de debut al Feliciei Green este alcătuit din trei secțiuni, sensibil inegale ca dimensiuni, însă uniforme ca valoare poetică, toate având drept titluri, expresii imperative ce desemnează o stare de limită emoțională: Destul! Așa nu se mai poate și Te iubesc! Așa nu se mai poate!.
În poemele din prima secțiune, poeta se întoarce în copilărie, într-un exercițiu anamnetic de autocunoaștere, pentru a-și identifica originea traumelor pe care a ajuns să le tragă după ea până în prezent. Sunt ilustrate secvențe din viața rurală a comunității, sunt descrise episoade sensibile având ca personaje inclusiv câteva animăluțe chinuite, de cele mai multe ori tot prin gesturi menite să ajute la refularea frustrărilor de zi cu zi, dar cele mai intense și cele mai dure poeme din acest ciclu rămân cele în care este surprinsă viața familială, din care se pare că nu au lipsit certurile, bătăile, cuvintele grele, plânsul, durerea și alți factori generatori de frustrare, de sentimente de vulnerabilitate și neputință, altfel spus, de traumă: „miroseam a fum/ și-mi uscam hainele/ sub saltea// nu-mi periam/ dinții decât/ arareori/ și/ mă trezeam din somn/ ades/ să plâng/ de durerea/ unui genunchi// întârziam la școală/ nu-mi făceam temele/ dar aduceam în ghiozdan/ note bune// mâncam la dejun/ compot cu pâine/ și n-o auzeam/ cu lunile/ pe mama// iar sora mânca/ bătaie/ sub ochii mei// aș fi preferat/ un glonț/ în locul/ neputinței/ de-a salva/ unicul om/ de care-mi păsa”.
În secțiunea secundă, intitulată, la fel ca volumul însuși, Așa nu se mai poate!”, revenim în timpul prezent doar pentru a asista la un nou val de nefericire, de frustrare, de durere, de neputință. Din păcate, în acest ciclu, al prezentului, descoperim un nou conflict generator de tensiuni puternice între oameni și mai cu seamă între membri aceleiași familii, și anume, războiul din Ucraina, care a provocat victime inclusiv la distanță, prin sădirea de sâmburi ai discordiei în sânul multor familii în care cei mai în vârstă, nostalgici după anii în care Republica Moldova trăia sub dominația Rusiei, îl validează cu aplomb pe Putin, considerându-l un lider puternic, providențial, salvator, iar cei mai tineri, care privesc totul cu luciditate și cu mintea liberă de orice manipulare directă sau subtilă, înțeleg că Putin nu este decât un criminal ordinar și ca atare se alipesc sufletește de poporul ucrainian: „când s-a pornit războiul/ intram zilnic/ pe portalurile de știri/ le evitam pe cele rusești/ tata zicea că/ putin e liderul de care/ are/ nevoie o țară/ că el face ordine/ e împotriva lgbt/ a răului și pornografiei/ că poate întoarce/ comunismul/ când le-a fost bine/ tuturor// că el pe noi/ nu ne va atinge/ căci/ vorbim rusă/ și el nu ucide oamenii/ simpli/ el îi apără/ pe cei slabi// nu prea discutam/ cu tata/ încercam/ să nu-l provoc/ căci oricâte argumente/ mi-ar fi adus/ în mine suna clar:/ așa nu se poate!/ e rău!/ nu e uman!/ nu e logic!/ tata e infectat/ ori n-are curajul/ să se împotrivească/ unui tiran/ și să spună lucrurilor/ pe nume/ că/ așa nu se poate!?/ tata mai zicea/ că nu-și lasă el/ casa// eu îmi pregăteam/ un rucsac/ cu/ un litru jumătate de apă/ buletinul/ certificatul de naștere/ pașaportul/ șervețele umede/ și uscate/ absorbante/ pastile pentru durere/ bani strânși/ nu aveam// dar cel mai mult/ mă preocupa/ cum să-l conving/ pe bărbatul iubit/ să-și lase serviciul/ și să evadăm/ oare ne-ar duce autocarul/ pe gratis/ în Germania?/ cât încă nu-i/ târziu/ cât încă bărbații/ nu sunt înrolați/ chemați și puși/ în fața gloanțelor/ eu pot să mor/ dacă intră soldații/ pe ușă/ bag cuțitul în mine/ dar cum aș putea/ să trăiesc/ știindu-l undeva/ pe front/ rănit/ fără un picior/ o mână/ cu fața arsă/ ori neștiind/ unde a căzut?!// războiul e în desfășurare/ tata ascultă/ interviul unui băiat/ de 18 ani/ simplu/ care și-a pierdut/ jumătate de corp/ undeva acolo// tata tace!”.
Secțiunea finală, cea mai puțin întinsă ca dimensiuni, și care reia titlul celei anterioare, însă precedat de un duios, Te iubesc!, anunță o oarecare schimbare de atmosferă. Și într-adevăr, se remarcă, nu atât o undă de speranță, cât una de asumare a fragilității și vulnerabilității, poeta preferând să îmbrățișeze autenticitatea, ca formă de scut împotriva tuturor urâțeniilor acestei lumi. Cât despre iubire, ea apare destul de frugal, și nu ca o izbăvire miraculoasă, ci simplu, ca un fapt care se întâmplă și pe care nu ai decât să ți-l asumi, să te bucuri de el sau dimpotrivă, să-l vezi ca pe un motiv în plus de tensiune, chiar dacă de această dată vine pe filiera unor sentimente vădit pozitive: „cele mai inutile cuvinte/ roiesc/ în jurul/ celei mai/ puternice stări// te iubesc!/ așa nu se mai poate!”. Și ca o dovadă că inclusiv iubirea îi apare poetei Felicia Greeen ca o tensiune în plus, stă poemul ce închide volumul, în care aceasta îmbrățișează o retorică de tip Emil Cioran, desprinsă parcă din volumul acestuia, Neajunsul de a te fi născut: „tu nu știi/ cât țin la tine/ chiar dacă am/ încercat să/ îți spun/ dar tu mi-ai spus/ că înțelegi doar limbajul/ faptei// dar ce să fac/ dacă nu pot/ ca pe-un pisic/ găsit/ în stradă/ să te învelesc/ într-o plapumă/ (cea mai moale)/ și să te/ strâng la piept/ și să fug cu tine/ în brațe/ și să-ți bocesc/ deasupra/ și să jur/ că totul/ va trece?!// ce să fac/ dacă/ ne-am născut/ deja?!”.
Vedem astfel cum, la ceasul debutului, Felicia Green ni se prezintă ca o poetă în primul rând curajoasă, care vrea să fie o voce în societate, să amendeze toate derapajele acesteia, și poate chiar să facă în jurul ei o lume mai bună. Deși nu putem spune că ar fi vreo urmă de idealism în poezia sa, ci dimpotrivă, aici nu găsim decât cel mai crud și crunt realism, de la primul până la ultimul poem din volum. Aș zice chiar că Feliciei Green i se potrivesc ca eventuale moto-uri, două replici devenite celebre, din literatura română: „Văd enorm și simt monstruos”, a lui I. L. Caragiale, și „Câtă luciditate, atâta viață și deci atâta dramă”, a lui Camil Petrescu.
Așadar, volumul de poeme, Așa nu se mai poate!, reprezintă un debut deopotrivă puternic și sensibil, care anunță o poetă cu nerv, cu vervă, cu forță creatoare, deci putem fi siguri că poezia română contemporană, are viitorul asigurat, inclusiv prin contribuția Feliciei Green.
Comentarii
Trimiteți un comentariu