O sută de pagini de singurătate, de durere și de asumare

Cronică la volumul de poeme, Fricile cu care nu ne naștem de E. M. Arion

(Editura Eikon, 2025)

 

E. M. Arion este un pseudonim. Însă poezia sa nu poate rămâne nicidecum necunoscută. E. M. Arion a debutat în anul 2021 cu volumul de prozo-poeme sau poeme în proză, Al doilea după nimeni, apărut la Casa de pariuri literare, iar anul acesta a revenit la rampă, deși a rămas în umbră cu identitatea reală, cu un nou volum, de data aceasta de poeme, intitulat, simplu și totodată complicat, Fricile cu care nu ne naștem, apărut la editura Eikon.

Rămânând la titlu, trebuie spus dintru început că acesta reflectă întru totul conținutul volumului, deși poemele semnate de E. M. Arion nu sunt doar despre frici, ci sunt inclusiv despre învingerea fricilor.

De ce îi este frică, în primul rând Emei (pentru că în volum, E. M. Arion devine, simplu, Ema, dezvăluindu-ne astfel și genul care se ascunde în spatele pseudonimului)? De singurătate. Iar singurătatea, asemenea unui cameleon emoțional, îmbracă diferite haine. O primă haină sub care se întrupează frica este sentimentul de nesiguranță, de micime în fața necunoscutului, a bizarului, a ieșirii din zona de confort psihologic, după cum reiese din poemul ce deschide volumul: „la lisabona am descoperit femei/ cu câte două rânduri de sâni/ la metrou/ fiecare mamelon era croșetat într-o altă culoare/ într-o altă formă/ chiar lângă femeia cu un picior mai scurt/ ce căra o plasă pe care scria „fairly normal”/ cu litere subțiri și negre/ la ieșire era un boschetar cu un carton/ pe care scria „e possivel”/ și m-am speriat crezând că e pozitiv”.

Dar aceasta pare să fie forma cea mai soft a fricii de singurătate pe care E. M. Arion ne-o ilustrează, ca și cum ar vrea să ne introducă progresiv în lumea singurătății sale, care ni se va înfățișa din ce în ce mai monstruasă. Astfel, cea mai acerbă frică de singurătate este fără doar și poate frica de a-i pierde și de a pierde legătura psiho-emoțională cu membrii familiei, cu oamenii cei mai dragi: „când ai murit mi-am strecurat poza/ din carnetul de note/ de la facultate/ în sicriu/ de atunci/ simt gustul putregaiului în gură// mă descompun odată cu tine”; „când o să moară mama nici n-o să-mi dau seama/ ea a început să moară câte puțin în fiecare zi/ de când aveam vreo 2-3 ani/ am crescut cu spaima-n suflet/ spaima că o să mă trezească cineva brusc din somn/ și-o să-mi spună ținându-mă de mâna/ gata s-a dus/ ca atunci la 2-3 ani când m-au trezit/ să mergem să dormim la buni/ că mama gata s-a dus/ la spital/ oamenii care mor se duc la spital/ nu mă atinge/ nu mă mai ține de mână/ du-te și tu și stai cu ea/ și s-a dus/ când s-au întors de la spital atunci a început să moară/ câte puțin/ pentru mine/ și mult mai accelerat la fiecare internare/ la fiecare ședință de dializă îi țin un priveghi/ în spitale oamenii mor fără lumânare”.

Desigur, nu putea lipsi din arsenalul fricilor de singurătate nici frica de a rămâne fără un partener de viață, fără un om pe care să-l iubească, care s-o iubească și care să-i rămână alături pentru tot restul vieții: „am înaintat spre tine un pas/ nu te-ai tras înapoi/ dar ai făcut un pas în lateral/ încă nu știu să dansez dansul ăsta/ cel mai probabil nu o să-l învăț niciodată/ dar o să înaintez în continuare/ până ce o să trec de tine/ (sau o să mă iei de mână/ și-o să trecem amândoi)”; „aș vrea să fiu femeia care alungă norii/ din viața ta/ și-aș vrea să nu-i mai strâng în viața mea/ aș vrea să fiu pentru mine/ ce-aș putea fi pentru tine/ nu-i adevărat că mai întâi trebuie să te iubești pe tine/ n-am știut niciodată cum să fac asta/ am nevoie de cineva care să mă-nvețe s-o fac/ să-mi arate cum/ să rămână/ să obosească mai greu decât mine/ să-mi asculte tăcerea/ să mă-nvețe să vorbesc”.

Dar în mod cu totul surprinzător, fricile sau mai bine spus, extrapolând, angoasele Emei, nu sunt egoiste, nu se referă doar la propria-i viață, nu se opresc la propriul confort, la frica de propria-i singurătate, ca și cum ea ar fi singurul om singur de pe pământ, ci, dovedind o empatie ieșită din comun, gândurile sale se îndreaptă și către cei aflați în iadul unui teatru de război, mai exact către durerea palestinienilor ce sunt încă victime ale nebuniei armatei israeliene, și cu asupra de măsură către copiii palestinieni, care devin o icoană a însăși ideii de durere și/sau de frică: „suntem cu toții nebuni/ închiși într-un sanatoriu/ avem în fața ochilor copii/ care trebuie să aibă grijă de frații/ și surorile mai mici/ orfani de mamă și de tată/ fără mâini/ fără picioare/ după ce au privit cum forțele israeliene/ le-au împușcat părinții/ le-au tăiat burțile mamelor însărcinate/ le-au aruncat frații nenăscuți/ încă legați de-un cordon ombilical nehrănitor// suntem cu toții la circ/ și dăm inimioare/ și aplaudăm/ fără să ne dăm seama că ne aflăm în ring/ cu leul fără de stăpân// suntem lipsiți de orice/  ne-ar putea face să redevenim oameni/ am uitat că suferința înrăiește/ ne-am obișnuit cu durerea// privim prin ecranele telefoanelor/ ororile omenirii/ nu ni se întâmplă nouă/ sunt departe/ și pare că ne uităm la un film de groază/  care se derulează fără încetare/ în fața ochilor noștri/ mergem la culcare/ fără vreo teamă aparentă/ și ne trezim în flăcările/ care au cuprins rafah/ west bank/ liban/ o căutăm frenetic pe bisan/ și facem calculul de la ce oră nu a mai postat nimic/ vedem un tată că-și poartă în brațe copilul/ fără cap/ fără membre/ o bucată de carne/ învelită într-o salopetă murdară// și încă nu ne-am trezit”.

Și totuși, să scrii în ziua de astăzi despre frici, durere și alte angoase sau sentimente negative, este în primul rând o dovadă de mare curaj, atât uman cât și literar, pentru că se știe că astfel de abordări sunt semne sau întrupări ale vulnerabilității, ori majoritatea celor din ziua de astăzi preferă mai degrabă camuflajul. E. M. Arion însă își asumă pe deplin toate trăirile care au făcut-o să fie cine este astăzi, mai exact o femeie matură și o poetă în adevăratul sens al cuvântului, care deține toate instrumentele poeziei și le folosește exact așa cum trebuie pentru a-și face auzit mesajul. Și nu doar că și le asumă, ci mai mult decât atât, și le însușește până la identificare, le trăiește ca pe un firesc al vieții, ajungând chiar la o deplină împăcare cu acestea, drept care nu vom găsi în cartea aceasta nicio urmă de frustrare negestionată corespunzător, nicio furie necontrolată, niciun șuvoi de lacrimi scăpat necontrolat. Găsim doar poezie. Dură, usturătoare, pe alocuri înfiorătoare, dar poezie.