Profesori versus elevi în România de ieri și de azi

 

Cronica volumului de povestiri, Judecătorul de suflete de Titi Damian

(Editura Editgraph, Buzău, 2023)

 

Domnul Titi Damian, născut pe 5 august 1945, în satul Muscelu - Cărămănești, comuna Colți, județul Buzău, a intrat foarte recent în rândul octogenarilor. Până la această onorabilă vârstă, și-a dedicat întreaga viață celor două domenii care l-au și consacrat: pedagogia și literatura. Ca profesor, a predat limba și literatura română  la școlile generale din comunele Colți (Buzău), Munteni - Buzău și Jilavele (Ialomița), dar și la Colegiul Național „Grigore Moisil” din Urziceni, Ialomița, unde și-a atins apogeul carierei didactice, atât prin dobândirea gradului I în învățământ, cât și prin rezultate foarte bune obținute de către elevii pregătiți de domnia sa la Olimpiada de Limba și Literatura Română sau Bacalaureat. Ca scriitor, a publicat numeroase volume de beletristică, în special povestiri sau romane, dar și volume de istorie și critică literară. Opera care l-a consacrat este Tetralogia Muscelenilor, compusă din volumele: Fagul, Umbra, Norul și Ruina, publicate în decursul a 11 ani. Dintre volumele de povestiri le voi aminti pe cele mai recente: Judecătorul de suflete (ediția a II-a, editura Editgraph, 2023) și Dulcele amar, dulce - Nuvele de dragoste (editura Editgraph, 2024).  Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de Critică, Istorie Literară și Eseistică, București și membru al Societății Scriitorilor Târgovișteni. A primit 10 distincții în Învățământ și 58 în Cultură. În cele ce urmează, mă voi apleca asupra volumului de povestiri, Judecătorul de suflete, ediția a II-a, revăzută și adăugită, editura Editgraph, Buzău, 2023.

În Judecătorul de suflete, scriitorul Titi Damian își dă mâna foarte cordial și cu multă sinceritate, cu profesorul Titi Damian, întrucât toate povestirile din acest volum vorbesc despre experiențele trăite de domnia sa, în calitate de profesor. Desigur, dintr-un soi de smerenie, caracteristică oamenilor de mare valoare, narațiunea se face la persoana a III-a și toate întâmplările îi sunt atribuite unui oarecare profesor, Sorin Dumbravă, dar este cât se poate de clar că avem de a face cu un alter ego al profesorului Titi Damian.

De bună seamă, fiind vorba despre un volum de povestiri, accentul ar trebui să cadă pe latura literară, pe stilistică, pe estetică și pe toate categoriile din sfera literaturii de ficțiune. Și desigur că scrieriile acestea strălucesc inclusiv la acest capitol, foarte relevantă în acest sens fiind povestirea, Blestemul, în care autorul ilustrează un episod din copilăria sa, mai exact din drumul spre școală, și implicit spre cariera sa de profesor, din care reiese inclusiv faptul că în vremea aceea, pentru unii copii era un act de real sacrificiu mersul la școală, care rareori se întâmpla să fie în localitatea sa: „Era un glas ascuțit și nerăbdător de femeie spintecând bezna zorilor, acoperind clipocitul pașilor celor doi inși în noroiul clisos amestecat cu apă murdară, ce sărea în toate părțile, la fiecare schimb de pași, stropind lumina felinarului care se balansa înainte și înapoi în mâna bărbatului ce deschidea drumul. Bățul din mâna stângă înainta parcă în contratimp cu felinarul, căutând într-o bâjbâială permanentă drumul cu urme de vite, pline cu apa unei ploi de toamnă târzie ce nu mai contenea”.

Dar dincolo de frumusețea literaturii, pe care scriitorul Titi Damian o presară la fiecare pas, personal mi se pare că în acest volum accentul cade pe partea mai puțin literară, pe partea practică, anume pe cariera de profesor în sine, aici îmbrăcată numai în literatură pentru o mai bună degustare.  Interesant este că, deși provine din garda veche, cum se obișnuiște să se spună, profesorul Titi Damian ne lasă de înțeles că s-a adaptat foarte repede, dacă nu chiar înaintea vremurilor, la noua paradigmă din învățământ, care reclamă vechile practici în care accentul cădea pe profesor, și îmbrățișează din tot sufletul ideea că în centrul procesului pedagogic și educațional trebuie așezat elevul, desigur, nu în senul unei divinizări a acestuia, ci în sensul în care profesorul trebuie să se aplece mai mult asupra elevului, să îi cerceteze și sufletul, nu doar mintea, să încerce să înțeleagă ce se întâmplă și în partea mai sensibilă, mai vulnerabilă a forului interior al acestuia și să caute să se apropie cu empatie și bunătate de fiecare elev în parte, să îl facă să nu mai învețe doar de frică, ca în vechea paradigmă (ilustrată perfect de Ion Creangă, în Amintiri din copilărie, prin „Calul Bălan” și „Sfântul Nicolae cel din cui”), ci mai ales de plăcerea de a își îmbogăți permanent mintea cu noi cunoștințe. De aici și titlul volumului, Judecătorul de suflete, metaforă pe care de altfel autorul o și explică în povestirea omonimă: „Un profesor este, prin natura funcției didactice, judecătorul unui elev, de două-trei ori pe semestru, dacă nu chiar în fiecare zi, câțiva ani la rând, dar va fi judecat o viață întreagă de cei pe care nu i-a judecat cinstit”.

De altfel, această idee care ilustrează judecata profesorului ca pe o sabie cu două tăișuri, mai este ilustrată și în povestirea Răzbunare, într-un paragraf care amendează inclusiv discrepanța dintre profesorii de vocație și cei de „meserie”, având însă grijă să lase și aici accentul să pice pe elev: „Vezi dumneata, domnule Sorin, lumea dascălilor seamănă mult cu lumea dinafară, deși n-ar trebui, doar modelează suflete. Și între colegi se mai găsesc orgolioși și invidioși. Grav este când nu le lasă la ușa clasei, reușind uneori să le transmită și elevilor. Ce-i de făcut în cazul acesta? Ignoră-i, e ca și cum ai striga într-un pustiu. Dacă le răspunzi, îi alimentezi. Sunt însă și mulți dascăli onești și demni de meserie, în stare să treacă peste orgolii. În schimb, în fața adolescenților, fii tu însuți. Sunt cei mai buni critici. Să nu-i minți prin ceea ce spui și faci. Simplu!”.

Așadar, dincolo de frumusețea literară a povestirilor sale, în acest volum domnul profesor și scriitor Titi Damian ne oferă și o radiografie sinceră a învățământului românesc de ieri și de azi. Povestirile sale pot fi oricând, și chiar ar trebui să fie, modele de bune practici pentru profesorii de astăzi. Personal, voi căuta să îmi adaptez și pe mai departe munca mea la catedră, conducându-mă și după modelul servit de autorul acestor povestiri.