„Mi-a plăcut la nebunie venirea la Slobozia, în zona asta care e așa de frumoasă și de misterioasă, cum bine a desenat-o Ștefan Bănulescu”

Interviu cu doamna Cleopatra Lorințiu, poetă, prozatoare și diplomat

 

1. Stimată doamnă, Cleopatra Lorințiu, sunteți o scriitoare prolifică și renumită, de-a lungul carierei dumneavoastră publicând peste douăzeci de volume de poeme, romane, proză scurtă, eseuri, memorialistică, interviuri și literatură pentru copii.  În care dintre aceste ramuri ale literelor v-ați simțit cel mai confortabil și în care ați simțit că este truda mai grea?

 

Bun găsit. Nu știu cum se petrece cu viețile și carierele altora. La mine a fost o succesiune în timp. Când aveam vreo zece ani începusem un roman care se numea Ploaia prin copaci, surâdeți, vă rog!, deci visam de mică doar asta: să fiu scriitoare! Naivitățile fiecăruia, nu? Dar am început să scriu de fapt cu poezie, reportaj literar, un gen la care țin mult, cred că e nedreptățit la noi și foarte prețuit în alte culturi, cu cronică de carte și literatură pentru copii.

Un succes precoce care probabil nu a fost  cel mai bun lucru, m-a proiectat cumva în mijlocul emisiunilor de radio, al publicării de foarte tânără în tot felul de publicații, al premiilor. Acest succes de copil a fost și bun dar și rău. Mai apoi a venit rândul prozei și asta din imposibilitatea pe care o resimțeam,  de a încadra în poezie idei care îmi veneau și care aveau nevoie de un alt fel de exprimare. Ca să răspund întrebării dvs. evident proza e cea mai dificilă. De aceea și am atâtea proiecte începute și neterminate mai cu seamă din pricină că mi-am cedat foarte mult timp restituirii imaginii altora: am publicat mult portrete literare, restituiri, m-am ocupat de publicarea unor pagini, interviuri și portrete de oameni despre care credeam eu că sunt în pericol de a fi uitați. Un fel de altruism care a înghițit, și încă înghite, foarte mult timp. Nu regret. A fost sau poate încă este ceva în destinul meu care mă îndeamnă la aceste gesturi.

 

2. Între anii 2002 -2006 ați fost diplomat în misiuni culturale la Paris, iar între anii 2018-2022, la Tel-Aviv. Spuneți-mi, vă rog, ce presupune munca unui diplomat cultural și care este proiectul sau misiunea care v-a rămas cel mai puternic în suflet? Și desigur, unde v-ați simțit mai bine, la Paris sau la Tel-Aviv?

 

Acum o să vă fac o precizare: La Paris eu am fost diplomat cu atribuții pe   temă de politică internațională, așadar m-am ocupat de ceea ce mă fascina atunci: marea politică internațională, geostrategia războaielor, conflictele internaționale și ca temă predilectă de studiu, relația Franței, a Europei și României în interconexiune cu lumea musulmană, arabă, conflictul etern din Orientul Apropiat, dar și lumea africană. A fost un Dosar extrem de greu care îmi solicita foarte mult timp ore întregi de studiu, întâlniri cu omologii, drumuri nesfârșite la Quai d'Orsay (numele sub care era desemnat Ministerul de Externe francez, situat pe aceste quai al Senei). În plus, cum eram printre puținii diplomați cu studii științifice, fiind absolventă de cibernetică, mi-au revenit și dosarele legate de lumea științifică, academică și universitară, evident fiind fostă jurnalistă și realizatoare de documentare tv, m-am pomenit  și cu o parte din temele legate de media, asociații non guvernamentale, de  legătura cu presa străină dar... bun, nu mai continui. Despre ce am făcut în Franța ar trebui ca noi doi să facem o carte. Glumesc, desigur!

În Tel Aviv a fost cu totul altceva, m-am pomenit cu o funcție de consilier diplomatic din partea  Ministerului de Externe român dar la Institutul Cultural Român, într-o perioadă de degringoladă a acestei instituții, ba manevrată de la niște butoane politice, ba aflată ca o bărcuță  fragilă în valurile întâmplării. Eu am încercat să atrag cât mai mulți oameni, să organizez evenimente cât mai diferite și mai interesante, și am iubit mult locul, oamenii. Israelienii care se preocupă de cultură sunt oameni direcți, dintr-o bucată. Sigur că m-am bazat mult pe cei care aveau fie rădăcini românești, fie amintiri românești. Acolo exista și cred că mai exista, sigur, contextul de azi e total diferit, o foame de activitate, un interes pentru toate artele. Există însă o ambiguitate la nivelul textului de lege, cel  românesc, în reglementarea funcționării instituțiilor, cum că reprezentanțele trebuie să se axeze pe cei care „nu sunt de origine română” în țările în care funcționează aceste reprezentanțe. Adică aceste icr-uri așa cum sunt ele, slab echipate, subfinanțate  și cu oameni de multe ori trimiși la  post prin troc politic, se calcă pe picioare cu alte instituții, cum sunt cea denumită „Românii de pretutindeni”, de pildă, iar confuziile, complicațiile, vin dintr-o neacordare totală a instituțiilor de la centru, care pretind că ar colabora între ele dar totul e foarte vag, e neclar, e confuz reglementat.  În realitate, situația din diferite țări este foarte .diferită, aproape incomparabilă. În speță, așa zisa diasporă din țările vestice e total diferită de israelienii care au făcut aliya și s-au întors în țara strămoșilor lor, după cum realitatea românilor din Ucraina e total diferită de cea a celor ajunși în Statele Unite. Neînțelegerea acestor diferențe duce la o judecare per total în legi și reglementări, de natură să provoace confuzii, gafe chiar.

Ca să vă răspund însă mai scurt, reprezentantul cultural al României trebuie să fie înainte de toate el însuși o autoritate, să fie în artă sau un iubitor de arte, o persoană care cunoaște cultura țării și a lumii, un om de valoare care creează legături și punți, nu un sinecurist.

 

3. Pe data de 23 aprilie, anul curent, ați lansat la Slobozia, două volume-pereche de poezie, ambele apărute la editura clujeană, Ecou Transilvan, în 2024: În grădina fragilității, purtând semnătura dumneavoastră și Pod fraged, volum editat post mortem, de către dumneavoastră, cuprinzând poezii semnate de regretatul Gheorghe Tomozei, cel care v-a fost nu doar coleg de condei, ci și prieten și soț. Spuneți-mi, vă rog, cum v-a venit ideea editării acestui diptic poetic al iubirii dintre dumneavoastră și poetul Gheorghe Tomozei și cum a decurs actul editorial? Rezultatul este unul foarte frumos, ambele volume fiind deosebit de frumoase, atât ca fond cât și ca imagine.

 

Am remarcat grația cu care ați înconjurat această apariție editorială, de care mi-a fost puțin teamă, eu îmi expun cât mai puțin posibil viața personală, consider că ea e irelevantă pentru mine ca  autor, ori poate e reflexul unui fel de modestie, de umilitate/timiditate,  care m-a însoțit toată viața. Totuși, am remarcat că Gheorghe Tomozei, ca și alți mulți autori: Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Florența Albu, Florica Mitroi, Florin Mugur, Nicolae Velea, Ilie Purcaru, Marius Robescu și alții, mulți, sunt de-a dreptul uitați acum, când apar mii de autori de poezie și proză, și când nu mai există o critică literară ”autoritară” sau de reală autoritate, hai să zic, deși e impropriu spus, „centralizată”, care să facă ordine în ierarhii și să creeze o sită valorică. Există fie o critică de grup literar fie o critică de troc, în majoritatea cazurilor.

Poeziile lui Tomozei din ultimii săi ani de viață nu au prea ajuns la public, am văzut că el rămăsese în memoria publică prin poeziile de când el  avea 30 de ani, prin prietenia cu Nichita și prin Moartea unui Poet primul volum-reportaj literar-restituire din literatura noastră, profund inovator la acel moment, anii 70,  dedicat lui Labiș. Așa mi-a venit ideea, recitind versurile lui și ele îmi rezonau în minte și se lipeau cumva de ce scrisesem și eu în aceeași perioadă. Așadar e un diptic izvorât din felul în care biografiile noastre s-au intersectat, s-au împletit sub semnul acelor ani finali ai dictaturii în care sărăcia, spaima, boala, frustrarea, neputința și situații foarte concrete de viață, ne-au încălecat și supus de-a dreptul.

 

4. Aș rămâne puțin la relația dumneavoastră cu poetul Gheorghe Tomozei. Povestiți-ne puțin despre cum era acesta atât ca om, cât și ca poet, când nu era în lumina reflectoarelor, ca să zicem așa, în intimitatea căminului dumneavoastră.

 

Întrebarea e foarte frumoasă în formularea ei dar e cam greu de răspuns. Proiectez o carte, de fapt lucrez la ea de vreo doi ani, care să compună din bucățele viața lui în legătură cu opera lui, căci deși toți spun „poetul Gh. Tomozei”, eu cred că tot ce a scris și publicat în proză e copleșitor, sunt texte de o bogăție ideatică și de o frumusețe a exprimării, de o actualitate extraordinară! Tomozei era un om complex-era doar aparent sociabil și în realitate, foarte singuratic, se retrăgea în cochilia lui. Ținea la familie în sensul comun dar se detașa cu ușurință atunci când ea devenea o povară pentru timpul pe care-l acorda scrisului și cititului. Era altruist și deopotrivă suferea enorm din cauza celui mai mic gest de nerecunoștință, de răutate, a oricărui atac public în texte sau atitudini. Vocea i se asprea și simțeai în el munteanul care știe să se apere. De apărat nu prea s-a apărat însă, nu îi plăceau noile găști literare și trăia cu nostalgia unui fel de antantă care funcționase în anii tinereții lui.

În perioada în care am fost căsătoriți, statutul nostru social era cel puțin precar, așadar reacția noastră era aceea de apărare iar a lui mai degrabă de panică. Explicație: locuiam într-un apartament cu chirie dintr-un bloc mai vechi, destinat demolării pe strada Clucer Udricani, în spatele zonei fostei Sfânta Vineri, zonă demolată pentru construirea bulevardului „Victoria Socialismului”, locuiam cu mama lui, Franța, care nu avea nici o pensie, iar eu aveam deja un copil mic de un an dintr-o relație anterioară și eram însărcinată cu cel care avea să fie fiul nostru comun, Maximilian. Eu nu aveam servici și completam venitul minuscul al familiei încercând să scriu pe ici pe colo, după o perioadă de câțiva ani în care avusesem parte de interdicții de tot felul, politice în general și nu mă  putusem angaja nicidecum în presă. El avea o pensie de boală  ceea ce însemna doar o parte dintr-o pensie normală, era foarte mică și tocmai de aceea se lupta disperat să mai publice câte un articol. Părinții mei care locuiau la Bistrița ne trimiteau colete cu mâncare și bani în fiecare lună. Ba ne-au trimis și un godin, un soi de sobiță mică din fontă, să îl instalăm și doi metri cubi de lemne depozitați în pivniță. Era foarte frig, îmi amintesc iarna 1985-1986. Nu am avut mai bine de un an apă caldă, rece din când în când și erau pene de electricitate. După cum știți uleiul și cele 6 ouă plus jumătatea de zahăr se lua pe liste, la alimentară. Toate clădirile au fost distruse de bila de demolare și mormanul de moloz a devenit martorul vieții noastre. Pare puțin de Cosette, de Zola, dar așa a fost. Cu atât mai dur cu cât înainte, în anii 60-70 Tomozei fusese un om prosper, călătorise în străinătate și chiar arunca cu banii. Eu nu apucasem să „arunc cu banii”, dar o dusesem decent ca să zic așa. Finalul dictaturii însă ne amuțise. Pe amândoi.

Scria zilnic, nu își îngăduia nici un răgaz și așa făcuse mereu, în perioada anilor 60-70 avusese perioade în care publica chiar zilnic. Parte din acele articole apărute prin ziare, de nici nu vă puteți închipui ce gen, de la cotidiene ca Munca sau Informația Bucureștilor, la România literară, Flacăra sau Luceafărul și le-a adunat între coperți de carte: Filigran, Manuscrisele de la Marea Neagră, Plantația de fluturi. Cărți îngălbenite azi, în biblioteci pe unde au rămas necasate. Gheorghe Tomozei a fost un poet romantic în viață, trăia exclusiv pentru scris. Restul din viața lui era doar inspirație pentru scris, suport pentru scris. Atât.

 

5. M-aș întoarce acum la vizita dumneavostră la Slobozia. Cum vi s-a părut desfășurarea evenimentului la care ați fost invitată, gazdele, publicul, și prin extrapolare, orașul? Cu ce gânduri și sentimente despre Slobozia ați rămas după această vizită?

 

Mi-a plăcut la nebunie venirea la Slobozia. Editoarea mea, Nadia Farcaș, care este foarte sociabilă, prietenoasă a avut o idee grozavă. Am promis așa, într-o doară, doamnei Elena Balog că voi ajunge la Slobozia și am reușit să mă țin de cuvânt. Evenimentul mi-a mers la inimă căci am avut sentimentul că fiecare persoană din sală era cu adevărat acolo, asculta, urmărea, înțelegea. Mai pe urmă mi-am amintit că mai fusesem la Slobozia prin anul 2009, cred, sau 2010 când, realizând pentru TVR un filmuleț dedicat unui cărturar, Artur Silvestri, am ajun să îl intervievez pe IPS Vincențiu, era proaspăt instalat în Ialomița, dar de atunci nu mai fusesem în zona asta care e așa de frumoasă și de misterioasă, cum bine a desenat-o Ștefan Bănulescu, apropo, coleg de clasă și de școală de literatură cu Gheorghe Tomozei, căci nimic nu e întâmplător pe lumea asta.

 

6. La final aș dori să vă întreb care sunt planurile dumneavoastră de viitor din punct de vedere literar. Ce mai pregătiți? Cu ce urmează să ne mai destindeți?

 

Încerc să finalizez o restituire frumoasă, Tomozei iubea filmul, interviuri, reportaje, cronici, note, cronici scrise de el în perioada 1963-1965, cu mari personalități ale cinematografiei române. Lucrez cum v-am spus la un roman care mă macină de mult căci are un fundal istoric, anii 1930 - 1950, în lumea franceză, pe care nu i-am trăit și pentru care mă documentez destul de greu, și în paralel alcătuiesc această carte făcută din bucățele, Un poet suav anapoda, despre Tomozei care, cred eu e o datorie de suflet.

 

Vă mulțumesc mult de tot pentru răspunsuri! Vă urez o viață frumoasă în continuare!