Poezia ca un munte de liniște

Cronica volumului de poeme, Casa surprizelor de Mihaela Stanciu

(Editura Neuma, 2024)

 

Mihaela Stanciu a debutat publicistic în anul 2010 în timpul studiilor de masterat cu articolul Franz Duschek - Portrete (Punctum), iar editorial în anul 2015, cu volumul Hortensia Papadat-Bengescu în oglinda prozei de tinerețe (Editura Pro universitaria), având la bază teza sa de doctorat. Au urmat volumele: Noțiuni de limbaj tehnic pe înțelesul străinilor (eseistică - Pro universitaria, 2016), Azi cînt jazz (Casa de Pariuri Literare, 2016), ce reprezintă debutul său în poezie, și Vremea semnelor de carte (Neuma, 2019). În anul 2020 a devenit membră a Uniunii Scriitorilor din România. În prezent își desfășoară activitatea în cadrul Departamentului Arhivă Patrimoniu al Muzeului Național al Literaturii Române. Cea mai recentă apariție editorială a sa o reprezintă volumul de poeme, Casa surprizelor, apărut în anul 2024, la editura Neuma. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Încă după primele poeme din acest volum, înțelegem că poeta Mihaela Stanciu și-a propus să aducă un imn de slavă naturii, mediului înconjurător și în special muntelui, pe care le înțelege ca daruri ale lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, sau chiar ca pe elemente de legătură între om și Dumnezeu; idee de altfel biblică, ilustrată foarte frumos și de către psalmistul David, care spune: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor lui o vestește tăria” (Psalmul 18, 1), înțelegându-se prin aceste cuvinte faptul că prin admirarea naturii ajungem la înțelegerea măreției lui Dumnezeu: „ne aruncam în bătaia vîntului/ ca urșii ce ne bătuseră cărare/ și le stricam amprentele/ cu privirea încremenită la vîrful țintă/ cît vezi cu ochii ai putea să taci/ cînd te despart cîteva ore de lumea care freamătă/ a Sărbătoarea Învierii/ cu ouă roșii și cărnuri pătrunse de aroma vinului/ cît vezi cu ochii ai putea să simți Lumina/ care a răsărit din El și nu va dispărea niciodată/ aici nu bat clopotele, aici bate vîntul/ și în clătinarea din bataia lui îngenunchezi/ ratezi un vîrf montan,/ dar nu uiți de ținta unei chemări/ ce poartă lumina iubirii Lui”; „te citesc pădure ca pe o lectură de plăcere/ te-ai născut din ideea lui Dumnezeu/ și mă ții trează ori de cîte ori mă bîntuie somnul/ esti colțul meu de divin/ în care mă ascund mereu/ îmi place că mă privești insistent/ cu bucăți de verde/ care mi se topesc pe suflet/ cu atîta cantitate de angelism/ mereu m-a contrariat nuanța ta/ pe care n-o pot lua în viața cotidiană/ nu vreau să găsesc niciodată ieșirea din tine, pădure/ sentimentul acasă e gata să erupă/ de cîte ori ne întîlnim”.

De altfel, se poate observa că deși Mihaela Stanciu scrie despre natură, discursul ei poetic nu are nimic în comun cu cel al poeților eco, care îmbină discursul ecologist cu cel postumanist, în care atmosfera este de cele mai multe ori una tensionată, alarmistă, miza căzând mai de fiecare dată pe pericolul extincției naturii. Dimpotrivă, discursul Mihaelei Stanciu este unul ce abundă de liniște și pace atât interioară cât și exterioară, poate tocmai pentru că, incluzând și elementul divin în ecuație, acesta vine cu garanția firescului natural ce nu comportă niciodată riscuri catastrofale ci doar pronie divină. Drept care poeta alege să trateze natura ca pe o carte de învățătură, scrisă de Dumnezeu, dar făcută astfel accesibilă omului care are urechi de auzit și ochi de văzut: „am privit muntele ca pe o carte/ din care am învățat/ că absurdul nu e deloc întîmplător/ acolo am văzut porii veșniciei/ muntele este locul compensațiilor/ și rulajul lor nu-l înțeleg/ decît cei ce l-au urcat și știu să-l coboare”.

În acest volum de poeme, Mihaela Stanciu ne arată că cel ce a reușit să înțeleagă natura și să se împace cu aceasta, să o iubească, va descoperi aceeași pace și în sânul tehnologiei, de exemplu, la metrou, unde de altfel accentul cade tot pe oamenii care sunt, la rândul lor, piese ale naturii, dar și „între patru pereți”, în interiorul unui spațiu locativ, oricât de primitor sau neprimitor ar fi acesta, ori că este acasă ori aiurea.

Poate singurul loc în care pacea și liniștea sunt mai greu de aflat sau de dobândit, este locul cel fără de loc, și anume inima, sufletul sau conștiința omului, acolo unde se dau cele mai grele lupte, mai ales pentru cineva care conștientizează absolut fiecare aspect al vieții sale și este mereu preocupat să pună în balanța moralității fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare gând. Dar din fericire, atunci când este chemat Dumnezeu, se potolește și furtuna interioară: „aproape la același ceas –/ tăcerea/ Dumnezeu are atîta răbdare/ o joacă între două cuvinte/ (de la o zi la alta/ seara și dimineața)/ te smulge din lumina rece/ mereu îți întorci privirea/ motiv în plus să înclini balanța/ să asculți cu vinovăție/ să încerci în fiecare zi/ să-ți ții promisiunile/ toți mușchii ți se strîng/ aștepți căderea/ si-ți imaginezi pedeapsa/ și te cufunzi/ în dragostea care iartă totul”.

Așadar, prin volumul de poeme, Casa surprizelor, poeta Mihaela Stanciu ne face o invitație poetică la a redescoperi natura și pe Dumnezeu și implicit la a ne redescoperi pe noi înșine, așezați la mijloc între cele două elemente sau cei între doi factori. Ne propune o poezie a liniștii, care vine perfect în tumultul vieții cotidiene, o poezie a firescului și a normalității, care de asemenea contrastează puternică cu atmosfera societății în care trăim, în care tot mai des firescul este relativizat și inlocuit cu aspecte ale nefirescului.

Inclusiv din punct de vedere estetic și stilistic, poezia sa emană firesc și naturalețe, neîntâlnind între paginile cărții sale niciun fel de subtilități estetice greu digerabile, niciun exces în ceea ce privește imaginarul folosit sau figurile de stil, ci numai o armonie generală a formelor, a imaginilor, a ideilor, a discursului și a emoțiilor generate și emise către cititor.