Cronica volumului de poeme, Costumul gol al astronautului de Mircea Teculescu
(Editura Neuma, 2024)
Mircea Teculescu (născut la 3 iunie 1962, în Ploiești) este poet și prozator. A debutat în anul 2003 cu volumul de poezie, Exerciții de tăcere, apărut la editura Astra-Nova. Au urmat volumele: Porți în depărtare (proză scurtă, editura Anca, 2008), Venus de Februarie (poezie, editura Fundația Culturală Libra, 2016), Fiecare vede altceva (poezie, editura Rafet, 2017), Umbrele copacilor tăiați (poezie, editura Neuma, 2020), Jocul și moartea (poezie, editura Neuma, 2022), Fapte diverse (poezie, editura Neuma, 2023), cel mai recent fiind volumul de poezie, Costumul gol al astronautului, apărut la editura Neuma, în anul 2024. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.
Titlul volumului, Costumul gol al astronautului, ne poate induce cu ușurință ideea că în acest volum ar fi vorba despre o poezie S.F. Ceea ce nu este neapărat o pistă falsă, întrucât elementul cosmic nu lipsește cu desăvârșire, ci este prezent, uneori subtil, alteori direct, printre poeziile ce alcătuiesc acest volum. Însă moto-ul volumului, ales foarte inspirat din cuvântările regizorului rus, Andrei Tarkovski, care la rândul său a creat și filme S.F., impregnându-le însă și un puternic substrat mistic-religios, ne pune totuși pe o altă pistă, și anume aceea a transcendenței: „Arta este o formă de rugăciune. Omul nu trăiește decât prin rugăciune”. Iar poemul cu care se deschide volumul acesta, având tot un titlu tarkovskian, ne demonstrează din plin faptul că, în poezia lui Mircea Teculescu, cel puțin pentru moment, cele două teme, tinderea omului spre spațiul cosmic și scrutarea transcendenței și a divinității, se întrepătrund foarte bine și foarte poetic: „în după-amiaza începutului de anotimp/ una din formele trupului lui a rămas/ în urmă, ca un costum gol de astronaut/ ce ajunge să plutească neștiut pe/ apele întunecate ale trecătorului Oceanus;/ acolo talentul de surfer al vântului/ nu mai exista, nici vorbe, care să-l/ cuprindă strâns cu înţelesul lor, doar/ o liniște de albastru închis și dafin;/ a continuat apoi să se multiplice ușor,/ cum tot mai stinse valuri, în zile și nopţi;/ ajuns la jumătatea timpului promis/ privea mereu la înalţimea de stele,/ dintre crengile unui brad de Crăciun;/ imagini cu fiinţe care îl știau sau/ fiinţe ce îl văzuseră doar o dată apăreau/ pe ramuri, în vârful acelor verzi, apoi/ se risipeau încet, iar cerul s-a apropiat/ să vadă mai bine cum trăiește el acolo;/ acela a fost semnul profund - întregitor/ că poate reaminti oamenilor știuta frază:/ ,,Cel ce de moarte se teme, o poartă pe umeri!’’/ și flori răsăreau, din toţi cei ce puteau să-l audă”.
Din acest poem înțelegem exact cum vede poetul raportarea omului la cele două hotare greu de înțeles și greu de atins: cu trupul și poate cu mintea își dorește mai mult să ajungă printre stele, să-și depășească limitele trupești, chiar și cu riscul suprem, dar cu sufletul tânjește tot după întâlnirea cu divinitatea. De asemenea mai înțelegem și faptul că, pentru a accede la nemurire, omul trebuie să scape în primul rând de frica de moarte, care îi poate paraliza și îngreuna percepția față de transcendență. Doar cel ce nu se mai teme de moarte are cale liberă de acces spre Dumnezeu. De altfel, tema morții este deja o temă recurentă la Mircea Teculescu, care o tratează inclusiv în volumul Jocul și moartea.
Setea omului după divinitate, preocuparea lui pentru rugăciune, pentru cele sfinte, este ilustrată foarte plastic și în poemul Ruga, în care sentimentul religios este augumentat inclusiv prin punerea în contrast cu metafora cârtiței, adică cu starea omului de a fi ajuns, prin prisma greșililor sale la stadiul de ființă subpământană din punct de vedere spiritual. Totodată se vede din acest poem și lupta omului cu propria condiție, forța cu care este determinat să lupte și conștientizarea faptului că cea mai la îndemână armă pentru această victorie rămâne rugăciunea, construită din cuvinte izvorâte din Cuvântul lui Dumnezeu: „afară ploua./ probabil că Dumnezeu voia să cureţe/ de murdărie orașul, să îl umple cu flori./ noi am părăsit aleile castelului și iarba udă,/ am coborât treptele încăperii de la demisol și am stat/ împreună acolo, ca într-un corp. încet-încet trupurile/ și feţele ni s-au umplut cu nenumărate riduri, parcă/ ar fi fost niște rânduri din paginile revistei de altădată./ colile ei mari umpleau de jur-împrejur toţi pereţii,/ se iviseră de la mijlocul lor în sus și/ ne atrăgeau cu forţa unor guri de tunel -/ în timp ce lumina cobora dreptunghiular/ prin geamul lucarnei și era albă, foarte albă./ aveam ochii pe care îi împrumută cârtiţele/ când își aduc aminte de cer./ aveam pielea parcă atinsă de poezia/ scrisă de o tânără fată./ aveam gurile pline de cuvinte./ cuvinte din care mai apoi/ s-a alcătuit tăcut un fel de rugăciune,/ în demisolul castelului din care noi tocmai plecasem”.
De altfel, tema scrutării absolutului traversează tot volumul, fiind prezentă inclusiv în ultima secțiune a cărții, intitulată, pași prin clarobscurul oraș, unde primul pas pe care trebuie să îl facă omul este, firește, să-și sculpteze o aripă spre cer, din post, adică din jertfă și din rugăciune, adică din dorul de Dumnezeu: „ca să nu poată ei să o distrugă/ se ţine post și se ridică rugă;/ strat de oţel din cel mai pur și tare/ primește stratul care este moale/ iar o bătaie surdă le unește,/ în ochi tăișul sabiei trăiește -/ la fel lovită-i ceaţa de pe străzi,/ care încet își tot adună prăzi,/ unite fast, cu zgomote de fier,/ din care va ieși un vers, stingher,/ ce va să taie, strălucind o clipă,/ și trupul îl preface în aripă”.
Așadar, în noul său volum de poezie, Costumul gol al astronautului, poetul Mircea Teculescu ne invită sau mai curând ne provoacă la o călătorie inițiatică, nu atât printre stele, cât mai ales printre stările de agregare ale sufletului, pe care ni-l înfățișează ca pe un trup de astronaut metafizic, menit să își lase costumul gol pentru a accede în realitatea mai presus de cuget a vieții veșnice, a Împărăției lui Dumnezeu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu