Cronica volumului de debut în poezie, Semănăm și mă sperie asta de Alexandra Crețu
(Editura Prut Internațional, colecția Pulsar, 2025)
Alexandra Crețu (născută în anul 2006, la Chișinău) este poetă, interpretă, studentă a facultății de litere din cadrul Universității din București la specialitatea limbă și literatură română-limbă și literatură franceză. A publicat poezie și cronică literară în revistele literarare, Timpul din România - ediția din Republica Moldova, Meridianul Timișoara, Planeta Babel. Este membră a atelierului de scriere creativă „Vlad Ioviță”, condus de Dumitru Crudu. În anul 2025 a debutat cu volumul de poezie, Semănăm și mă sperie asta, la editura Prut Internațional, în colecția Pulsar. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Încă din startul volumul, Alexandra Crețu ne introduce în lumea sa interioară, o lume aflată sub stăpânirea clar-obscurului, o lume în care se luptă întunericul cu lumina, moartea cu învierea, durerea cu speranța, cedarea cu lupta, o lume pe care se străduiește să o picteze totuși cât mai „floral”, poate pentru a nu respinge cititorul, poate doar pentru a o îmblânzi pentru sine însăși. Și pentru că totul este învăluit în ceață, nu putem vedea clar nici personajele, nici decorul exterior și nu putem știi nici care a fost motorul care a dus la starea de fapt, la instalarea climatului de luptă, dar aproape că toate acestea nici nu mai contează, accentul căzând exclusiv pe stările interioare ale poetei, pe zbaterea și pe lupta ei de a rămâne ea însăși, lucidă, într-un climat toxic, nociv, alienant: „azi învârtim cu scârțâit cheia/ în poarta cu linii florale deformate./ ziua a treia,/ cea a Învierii,/ ne prinde încleștându-ne dureros/ degetele/ și /mințile./ mergeam în ritmul unei nopți,/ iar/ aureola de păcate/ îmi înconjura/ chipul./ suntem dublul fiecăreia./ cine rabdă de foame/ și cine scâncește/ ca o răzgâiată?/ cui îi e/ frică de toate?/ urcam dealul/ și mă duceai/ sau poate eu te duceam,/ ne țineam vii una pe alta/ până la următoarea./ ca Sfântul Petru așteptând/ sub gardul unui cimitir/ devenit/ pădure./ o pădure/ de mâini și/ de capete/ invizibile./ noi am știut prea bine/ să ne ținem gurile/ cusute./ știi bine/ recunoștința/ de când îmi întorceam stomacul/ pe toate fețele./ când uram pereții și/ când toate/ fețele de pe icoane mă amenințau./ cu focul în care/ ar fi trebuit ca eu/ să ard./ las schimbările/ să vorbească./ te văd de parcă/ astăzi ar fi ieri”.
Poem cu poem însă, ceața începe să se estompeze, să se risipească, și încep să ne apară clare figuri familiare, care se dovedesc rând pe rând, că au contribuit la instalarea și apoi la dezvoltarea climatului toxic din mintea și sufletul poetei. Și pentru că aceasta este încă foarte tânără, aproape abia ieșită din adolescență, cum era și firesc, una dintre aceste figuri este una familială, marcând etapa inerentă a rupturii adolescentului de familia sa, mai exact, figura tatălui, pentru că, după mărturia poetei, „despărțirea” de acesta a durât cel mai tare, venind și pe fondul unei mai mari iubiri: „când îmi vei/ lua trupul pe jumătate mort/ și mă vei lăsa/ să-mi părăsesc/ pielea/ arsă cu înălbitor,/ apucându-mă/ cu mâinile tale curate/ cu unghiile tăiate-n carne vie/ cu linii albe brăzdându-ți agresiv/ conștiința./ plesnindu-mi coastele./ urai felul în care se reliefau/ pe sub piele/ precum/ păcatele tinereții tale târzii,/ de după perdeaua/ unei vinovății false./ azi am/ trupul unui copil./ azi am/ creierul de balon/ al unui prunc nenăscut./ azi am/ inocența sfidătoare/ a celei care/ îți știe chipul./ cu para focului din ochi/ aproape stinsă/ cu moștenirea neamului/ de greci sculptându-ți nasul./ cu forma inconfundabilă/ a obrajilor/ pe care i-am moștenit/ și eu și ceilalți doi/ de la tine./ pomeții și nesiguranța,/ ambele constante./ crizele din bucătărie/ pe care le doream extirpate/ ca pe un cancer care-mi mânca/ din zile/ le am de la tine./ mi-ai spus că sunt/ cea mai mare dezamăgire a ta./ scrijelită cu dalta/ în sticlele din ferestre/ pe când eu/ veneam la tine/ ca să-ți cer iertare./ îți uram patetismul/ idealismul/ crezând mai mult/ în învierea unionismului/ decât în Dumnezeu./ dar în fața Lui/ te târai în genunchi./ te-am întrebat/ de ce plângi./ aveam 4 ani/ și nu credeam că bărbații plâng./ e prima amintire/ legată de lacrimi/ cu lacrimi./ te-am iubit/ mai mult decât pe mama./ te-am iubit/ înainte să-ți spun/ să te cari naibii/ din cameră și din viața mea./ te-am iubit,/ și chiar și acum/ când scriu asta/ o fac”.
Desigur că pe fondul rupturii de dragostea paternă, în mintea și sufletul poetei se va fi căscat un gol care se va fi cerut umplut de o nouă dragoste, tot masculină, de o masculinitate la fel de matură, care să ia locul tatălui, dar care să ofere și doza de erotism, de sexualitate, fără însă a neglija doza de autoritate, de falsă protecție, rămasă descoperită. Astfel, se profilează în viața poetei o relație cu un bărbat mult mai matur decât ea, care îi va face, poate, mai mult rău decât bine, mai ales prin prisma faptului că aceasta nu se va fi insinuat firesc, pe fondul unei apropieri inocente, ci se va fi instalat brusc, pe fondul rupturii mai sus amintite, așa cum foarte clar reiese din poemele, Daddy issues și Moartea unei nevroze: „ce va mai/ rămâne/ în paharul/ de bere/ după ultima glumă/ despre/ fetițe în rochițe/ cu rujul șters/ și gropițe/ în obraji?/ sunt o viitoare/ mare speranță/ a pieței centrale/ de carne/ încă nedescoperită./ de mâine/ nu vor fi bulinele albe/ ci petele de spermă/ pe cearșaful tău”; „N-aș fi trecut vreodată/ peste faptul că m-ai dus/ în baia de la Eli-Pili,/ în baia aia care spunea/ povești populare în rusă,/ doar ca să mă fuți./ Zgâriindu-mi palma/ de cărămizile acoperite cu lac roșu./ În aceeași pereche de chiloți./ Lăsându-mi urmele degetelor tale/ pictate cu funingine/ cu vinul tău preferat/ Rară Neagră de Purcari/ peste tot./ Eram o adolescentă fatală/ ratată/ regina adolescentelor încă virgine la 16 ani./ N-aș fi trecut vreodată/ peste demnitatea inventată./ Frica mamei./ Aproape că a plâns când i-am povestit./ Nu conta că la vârsta mea/ tu citeai Shakespeare în buda școlii în timpul orelor./ Totuși/ n-ai vrut de la mine mai mult./ Pentru că tu n-ai putut să treci niciodată/ peste faptul că te-am iubit”.
Totuși, este de remarcat faptul că în poezia Alexandrei Crețu nu este loc de patetism, nu este loc de victimizare. Ea își asumă deplin fiecare alegere, fiecare episod care a marcat-o, fiecare traumă. Desigur, fiind înzestrată cu o inteligență peste medie, a înțeles că doar prin asumare are o șansă la vindecare, are șansa de a înțelege ce i s-a întâmplat, să metabolizeze durerea sufletească și/ sau trauma psihologică și să le poată depăși. De altfel, finalul volumului ne-o prezintă într-un moment de maximă luciditate, în care își face un bilanț al evenimentelor, al trăirilor, al stărilor și în care își asumă inclusiv conștientizarea faptului că încă nu a sosit momentul vindecării și că sigur mai trebuie să trăiască anumite experiențe pentru a putea închide cercul traumei: „Mi se despică oasele pe sub piele/ Asfaltul mi-a ars bătăturile de la tocurile inconfortabile/ Bune de aruncat în pereți/ În oameni/ În tine/ Îndoi degetele iar și iar/ Exact ca și bătăile în ușa ta de la MC/ Pe care n-am avut vreodată curajul să le fac/ După./ După ce artificiile mi-au ars cerul și/ Au aterizat undeva între aortă și ventricul/ Mă reazem de obrajii din oglindă și spun/ Cu siguranță/ Nu/ Acum./ Fiecare parte din mine vorbește pentru masochiștii care/ Știu să-mi simtă pulsațiile dintre dinți./ Mama nu m-a născut bolnavă./ Aveam 2.700 g și eram menită pentru unul care/ Îndeasă a zecea bere pe gât/ Urmărește unduirile sufletului femeii din față/ Și visează că-i râd pereții în noapte./ La 6 ani aveam speranță cât pentru toți bolnavii de cancer/ Și îmi era frică să nu supăr pe cineva/ Când îi întorc spatele./ N-ar fi trebuit să știu că oamenii pot să trăiască neiubind/ Își calcă zilnic privirile și scuipă/ Dragostea/ Credința/ Speranța/ Ca pe rămășițele de la prânz./ Cu siguranță nu acum/ Ar fi trebuit să-mi închid brațele/ Cu siguranță nu o să știu cum e să duci un om ca tine/ Până la capăt./ E bine că până și figura ta/ Are locuri unde nici diavolul nu intră./ Acolo o să mă ascund./ Cu siguranță/ Nu acum/ O să invoc dragostea la care/ Am renunțat”.
În concluzie, încă de la debut, tânăra poetă, Alexandra Crețu ni se arată ca o voce poetică distinctă, al cărui discurs se bazează pe o frustețe dezarmantă, care face ca poezia ei să fie una în primul rând vibrantă. Fie că place, fie că nu, cu siguranță însă mișcă inimi și minți, ba aș îndrăzni să spun, zguduie clișee și stereotipuri sociale și literare. Altfel spus, poezia ei este condamnată la a nu rămâne indiferentă și asta este cât se poate de bine pentru o tânără poetă aflată la debut.
Comentarii
Trimiteți un comentariu