„Păianjenul din rană” de Matei Vișniec vs. Evangheliile Noului Testament: Matei, Marcu, Luca și Ioan

„Păianjenul din rană” de Matei Vișniec vs. Evangheliile Noului Testament: Matei, Marcu, Luca și Ioan

 

În volumul de teatru, Omul din cerc (teatru scurt 1977 - 2010), de Matei Vișniec, apărut în anul 2011 la editura Paralela 45, regăsim și piesa de teatru, Păianjenul din rană, în care dramaturgul româno-francez, reinterpretează, într-o manieră personală și bineînțeles, artistică, scena biblică a răstignirii lui Iisus Hristos (pe Care însă Îl numește Cel rănit sub coastă), focalizându-se însă doar pe relația dintre Acesta și cei doi tâlhari răstigniți împreună cu El și pe cuvintele rostite de Hristos pe cruce, lăsând să apară ca personaje secundare, de coloratură, și pe soldații care joacă zaruri la baza crucii, fără însă a se dezvălui miza jocului lor, miză pe care o vom descoperi însă în Evanghelii. 

Dar pentru o mai bună comparație între piesa de teatru scurt semnată de Matei Vișniec și Evangheliile canonice cuprinse în Noul Testament, Matei, Marcu, Luca și Ioan, propun să aruncăm mai întâi o privire în câmpul textului biblic, pentru a vedea cum este ilustrată scena răstignirii în scrierile sfinte. Tot pentru a rămâne în limitele sferei trasate de dramaturgul nostru contemporan, mă voi rezuma la a puncta aici doar cele referitoare la cei doi tâlhari, la soldații care joacă zaruri la poalele crucii pentru a își împărții hainele lui Iisus Hristor, și la cuvântările de pe cruce ale Mântuitorului. Astfel, în Evanghelia după Matei, în capitolul 27, în care este descris supliciul Domnului nostru Iisus Hristos, sunt consemnate următoarele aspecte: după răstignire, soldații și-au împărțit hainele aruncând pentru acestea sorți, adică zaruri, împlinind astfel o profeție din Vechiul Testament: „Împărțit-au hainele mele loruși și pentru cămasa mea au aruncat sorți” (Matei 27, 35; Psalmi 21, 20); faptul că a fost răstignit între doi tâlhari și ambii Îl batjocoreau: „Atunci au fost răstigniți împreună cu El doi tâlhari, unul de-a dreapta și altul de-a stânga; (...). În același timp Îl ocărau și tâlharii cei împreună-răstigniți cu El” (Matei 27 38, 44); iar dintre cuvântările lui Hristos de pe cruce este amintită doar aceasta: „Eli, Eli, lama sabahtani?” adică „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27, 46). În referatul evanghelistului Marcu, cuprins în capitolul 15 al Evangheliei sale, regăsim aproape identică relatarea de la Matei, cu singura deosebire că acesta nu menționează faptul că și tâlharii l-au batjocorit. La rândul său, evanghelistul Luca, confirmă prezența soldaților care își împart prin aruncare de zaruri hainele lui Iisus Hristos, confirmă de asemenea răstignirea între cei doi tâlhari, dar aici avem și dialogul dintre Iisus Hristos și tâlhari, unde vedem că numai unul dintre ei îl hulea zicând: „Nu ești Tu, Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine Însuți și pe noi.”, în timp ce al doilea Îi ia apărarea și se arată foarte pătruns de prezența divină din preajma sa: „Și celălalt, răspunzând îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în aceeași osândă? Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă nu a făcut niciun rău. Și zicea lui Iisus: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta. Și Iisus I-a zis: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 39-43). Iar dintre cuvântările lui Iisus de pe cruce, pe lângă promisiunea făcută tâlharului celui bun, Luca mai amintește două: „Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” (Luca 23, 34) și „Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu” (Luca 23, 46). În fine, în cea de-a patra Evanghelie, cea după Ioan, cei doi tâlhari sunt prezentați frugal, fără a se sugera nicio intenție de dialog între ei și Iisus (Ioan 19, 18), de asemenea, sunt amintiți soldații care aruncă zaruri pentru a stabili cine să ia cămasa lui Hristos (Ioan 19, 23-24 - secvență ce a stat la baza unui roman impresionant, Cămașa lui Hristos de Lloyd C. Douglas, în care naratorul urmărește viața de după episodul răstignirii Domnului, a soldatului roman care câștigă la zaruri cămașa). În schimb, Ioan pune accentul pe cuvântările lui Iisus de pe cruce, amintind și de momentul în care o încredințează pe maica Sa, apostolului Ioan (același cu autorul Evangheliei), și de momentul în care Hristos spune că Îi este sete, dar că i se dă doar oțet, precum și replica ultimă: „Săvârșitu-S-a” (Ioan 19, 30), după care își dă duhul. De asemenea, Ioan este singurul dintre evangheliști care amintește de faptul că Iisus este împuns cu sulița în coastă, dar plasează acest gest, după momentul morții pe cruce, fiind considerat drept o modalitate de a atesta veridicitatea morții: „Ci unul dintre ostași cu sulița a împuns coasta Lui și îndată a ieșit sânge și apă” (Ioan 19, 34).

Revenind la piesa de teatru a lui Matei Vișniec, dintru început aș atrage atenția asupra unui detaliu inedit. Iisus Hristos nu este numit, nu poartă un nume, ci este menționat doar ca Cel rănit sub coastă, fiind mai curând identificat ca fiind Iisus Hristos prin poziționarea sa în centrul scenei, flancat de cei doi tâlhari. În schimb, ambii tâlhari au nume, cel din stânga, este numit Begar, iar cel din dreapta Humil, deși în Evanghelii nu avem menționarea numelui niciunuia dintre ei (doar conform tradiției, tâlharul din dreapta, cel ce în Evanghelia după Luca se pocăiește în ultimul moment, pe cruce, este numit Dismas, cu acest nume apărând și în Sinaxar). 

Și totuși, de ce Iisus este numit doar Cel rănit sub coastă? Este aici desigur o trimitere la metafora pelicanului pe care o regăsim ilustrată și în sluja Prohodului Domnului: „Ca un pelican,/ Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte;/ Și-ai dat viață l-ai Tăi fii, care au murit,/ Răspândind asupra lor izvoare vii”; metaforă pe care Părintele Protosinghel Ioan Dumitru Popoiu o explică astfel: „Pelicanul este un frumos simbol al sacrificiului de sine și a fost asociat de-a lungul veacurilor cu Domnul Iisus Hristos, care ne-a dat viața veșnică prin Jertfa Sa pe Cruce și ne hrănește prin Sfânta Euharistie, la care ne cheamă întotdeauna și mai ales în Săptămâna Patimilor Sale.”

Desigur, o primă întrebare ar fi de ce Matei Vișniec face această inversiune în „jocul” numelor. Pornind de la dictonul latinesc, „Nomen est omen” care s-ar traduce prin ideea că numele îi definește omului destinul, ar reieși că Iisus Hristos nu ar fi avut alt scop în viață, decât acela de a fi fost „rănit sub coastă”, iar cei doi tâlhari s-ar fi bucurat de privilegiul unor destine alese, oricare vor fi fost acelea. Desigur, în piesa lui Vișniec, între cei doi tâlhari nu se arată nicio diferență. În prima parte a piesei, la fel ca în Evanghelia după Matei, ambii se arată a fi la fel de ticăloși, ambii îl batjocoresc pe Iisus Hristos, întrebându-l, ironic și neîncrezători, dacă El este Hristos și dacă da, de ce nu face o minune pentru a se salva și a-i salva și pe ei. Interesant este aici și răspunsul repetat al Celui rănit sub coastă: nu confirmă niciodată, dar nici nu infirmă, că ar fi sau nu Hristos, ci de fiecare dată tace, răspunzând numai la cea de-a doua întrebare, prin răspunsul sec: „Nu pot”. De altfel, prin tot comportamentul Său de pe cruce, Cel rănit sub coastă se arată mai degrabă uman, strict uman, intrând chiar în „jocul” tâlharilor care la un moment dat se arată preocupați de jocul de zaruri al soldaților de la baza crucii. Nimic divin, nici în manifestările Sale, nici în cuvintele rostite. Nici nu predică, nici nu ceartă, nici nu cere nimic de la nimeni. Iar dintre cuvintele rostite de Hristos pe cruce, conform Evangheliilor, Cel rănit sub coastă spune doar: „Doamne, de ce m-ai părăsit?”, replică menită să amplifice și mai mult îndoiala celor doi tâlhari cu privire la dumnezeirea Celui împreună - răstignit cu ei. De altfel, este cât se poate de clar că intenția lui Vișniec a fost aceea de a-L prezenta pe Hristos în primul rând în calitatea Sa de Fiu al Omului, de reprezentant al umanității.

Cu toate acestea, progresiv, cei doi tâlhari încep, în același timp, să fie tot mai convinși că Cel rănit sub coastă este într-adevăr, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii, și deși nu o afirmă fățiș, se vede acest lucru în comportamentul lor: încep să îi vorbească frumos, respectuos, iar în momentul în care sesizează că un păianjen cu cruce escaladează trupul Celui rănit sub coastă, îndreptându-se chiar spre rana provocată de suliță, amândoi fac eforturi supraomenești de a alunga creatura de pe trupul Acestuia, arătând cea mai mare dragoste de care cineva poate fi în stare, adică să caute să aline, cu ultimele lor puteri, durerea altcuiva aflat în aceeași suferință, finalul piesei lui Matei Vișniec fiind deosebit de concludent în acest sens: „HUMIL: (Scuipă.) Bestia... Scârba scârbelor...// BEGAR: (Scuipă.) Hai, Humil... Scuipă, Humil... Nu-l putem lăsa așa...// HUMIL scuipă/ BEGAR scuipă./ Soarele apune// Întunericul se lasă peste efortul disperat al celor doi crucificați de a alunga, așa cum se mai poate, păianjenul din rana celui de-al treilea”. De altfel, prin acest ultim act de jertfă vedem și de ce aceștia primesc nume de la Vișniec, pentru că și-au câștigat dreptul la a avea un nume, pentru că și-au îndeplinit un destin și încă unul foarte fericit, acela de a se face ajutători ai Fiului lui Dumnezeu.

 Dincolo de faptul că Matei Vișniec încearcă să pună în scenă o variantă a răstignirii lui Iisus Hristos, aparent plasându-se în tabăra celor sceptici față de dumnezeirea Acestuia, cred că intenția marelui dramaturg contemporan a fost aceea de a ilustra două realități divino-umane și chiar mitice: mai întâi aceea că sfințenia se manifestă în cea mai mare discreție și adeseori în condițiile cele mai improprii, și apoi aceea că schimbarea vieții unui om, îndreptarea spre Lumină, metanoia, așa cum o numesc creștinii, în duh filocalic, poate fi realizată oricând, chiar și în ultimele clipe ale vieții.

Așadar, departe de a fi o blasfemie sau o erezie, piesa de teatru a lui Matei Vișniec este mai curând o mărturisire de credință și bineînțeles, în plan literar, o bijuterie stilistică și lingvistică de cea mai frumoasă strălucire, mai ales prin prisma faptului că pe toată durata piesei, se vorbește foarte puțin, totul este minimalist, totul este sincopat, cuvintele sunt adeseori trunchiate, dar cu toate acestea, atmosfera creată este una care învăluie deplin în liniște, pace și lumină, chiar dacă la final, „soarele apune” și „Întunericul se lasă”, aici fiind clar un exemplu de întuneric apofatic, descoperitor de Lumină.

 

Bibliografie:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfîntului Sinod, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988;

2. Vișniec, Matei - Omul din cerc (teatru scurt, 1977 - 2010), editura Paralela 45, Pitești, 2011;

3. https://doxologia.ro/legenda-pelicanului-o-poveste-de-la-prohod