Corpul știe, corpul simte, corpul vorbește

Cronica volumului de debut în poezie, Noaptea sunt viu de Dani Blanariu

(Editura OMG, 2025)

 

Dani Blanariu s-a născut în 2004 la Suceava și locuiește la Bistrița. Este poet, dar și sportiv de performanță, instructor și student la Universității Babeș Bolyai - Facultatea de Educație Fizică și Sport. A susținut lecturi publice la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița” și la Institutul Blecher. În anul 2025 debutează cu volumul de poeme, Noaptea sunt viu, apărut la editura OMG Publishing. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca în cele ce urmează.

Dintru început aș vrea să spun că volumul de debut al lui Dani Blanariu surprinde în primul rând prin unitatea sa tematică, aproape fiecare poezie fiind o variațiune la tema corpului, însă privit nu în lumina clasică a dihotomiei trup versus suflet, ci mai degrabă sub aspectul său de scut, de platoșă menită să protejeze întreaga cetate formată din trup și suflet, cetate ce se confruntă totuși cu o mare vulnerabilitate, venită pe filonul unei abandonări asumate în mrejele tinereții, dintre care cea dintâi se arată a fi dragostea pasională ce funcționează, prin forța lucrurilor, ca un mers pe nisipuri mișcătoare, după cum reiese foarte bine din poemul de deschidere, cel care de altfel, dă și numele volumului: „căldura topește pielea/ nu ne pasă// construim castelul de nisip/ încuiem ușa și/ stăm rezemați/ preocupați de tandrețe// până să ajung/ mă trezesc/ într-o nouă încăpere/ de aici plec singur// noaptea sunt viu/ de/ mult/ timp”.

Un alt factor ce sporește acea vulnerabilitate ce se cere protejată de corpul - platosă pare să fie starea de perpetuă disociere din mintea și sufletul poetului, dintre sinele său de tânăr, în curs de maturizare și sinele său de copil care nu ar vrea să renunțe cu niciun chip la „vârsta fericită, fără minte”: „există și alt corp condus/ de conștiință se face/ bucăți se modelează ca o/ plastilină amestecată/ de mâini reci// în momentul ăsta oricine poate/ muri nimeni nu-ți poate lua/ acel entuziasm lipsit de sens// în curând va veni ziua mea/ după un timp lucrul ăsta/ mă îngrijorează teribil// an de an cumpăr un set de plastilină/ (mașinuța preferată cu telecomandă)/ fac un tort de ciocolată și/ mi-ar plăcea să fiu și eu aici”.

Și totuși, oricât ar părea de dur, de puternic și de bine ancorat în misiunea sa de a proteja orice formă de vulnerabilitate, corpul - platoșă are, la rândul său, vulnerabilitatea sa, care este încă un și mai mare. Pentru că ceea ce „îngroapă” forul care dictează cu mână forte pe cele dinafară, este forul superior care nu iarnă nimic dintre cele dinlăuntru, și anume „conștiința”. În războiul acesta, surd și mut, doar glasul conștiinței va avea întotdeauna de câștigat, pe de o parte trasând o serie de limite și de repere, dar pe de altă parte adâncind și mai mult disocierea: „conștiința îngroapă corpul/ duce tot greul fără să știe// ia un loc aici/ singurul criteriu/ pentru a rezista/ metamorfozei”.

Dincolo de aceasta, mai intervine uneori și factorul temporal al „miezului nopții” (al aceleiaș „nopți” invocate și în titlul volumului), care poate să descrie, în același timp, atât momentul concret al miezului nopții, când se știe că mintea are o luciditate aparte (de unde și zicătoarea românească: Noaptea e un sfetnic bun), cât și momentul de apogeu al nopții interioare, al zbuciumului interior, în care bezna se izbește de lumina realității concrete, obiective și intervine conștientizarea faptului că întregul proces de camuflare, de apărare de sine însuși, de construire a unei false realități, nu a ajutat la nimic, nu a fost decât un joc al imitațiilor, fără vreo valoare reală, drept care, cea mai bună soluție de ieșire din criză, rămâne tot îmbrățișarea „dimineții”, adică a luminii, a lucidității, a acceptării și a asumării: „după miezul nopții gânduri străine/ mintea impulsivă ascunde melancolia// cutia toracică efemeră inima solitară// modelez oase rămase/ prind de gleznă realitatea// imit gesturi/ aștept dimineața”.

De bună seamă că, la rândul său, contactul direct cu realitatea privită cu maximă luciditate este unul dur, unul care provoacă, în primă instanță, senzația de repulsie și nevoia de reintrare în carapace, în cochilie, în corpul  - platoșă. Pentru că presupune, în primul rând, contactul nemijlocit cu oamenii, care sunt atât de diverși, de unici, dar mai ales de „bolnavi de sine” încât par că au uitat cu toții limba celuilalt, ca într-o secvență desprinsă din istoria biblică a Turnului Babel, imediat după ce Creatorul le-a încurcat oamenilor limbile pentru a-i opri de la a-și duce la bun sfârșit nebunia: „ambulanțe trec des aici/ imaginația produce speranțe// încrederea nu ajută și/ te gândești cine urmează// corpul n-a recuperat liniștea/ farmacia din buzunar expiră// îmi imaginez suferința/ plantată într-un pom cu flori/ vor locui oameni/ care au uitat de limbaj”.

Și totuși, poetul, poate influențat sau mai bine spus ajutat, și de acea doză de inocență, care i-a rămas ca o riminiscență din copilăria la care nu ar fi vrut să renunțe, a găsit cel puțin una dintre soluțiile potrivite la problema spinoasă a ciocnirii cu oamenii, soluție care îl ferește, în primul rând de la tendința de a îmbrățișa sentința dată de Jean - Paul Sartre, anume aceea că „Iadul sunt ceilalți”. Iar această soluție este empatia: „mergi la cel mai rău om/ pe care-l cunoști// iubește în limbajul lui/ vezi ce se întâmplă”.

Desigur însă că și obișnuința de a purta acel corp - platoșă, care asigura o protecție, fie ea și iluzorie, își cere la rândul ei partea, se lasă cu greu îndepărtată. Iar atunci trebuie să intervină fermitatea, hotărârea de a renunța o dată pentru totdeauna la iluzia protecției față de sine, de a abandona corpul - platoșă, ca o piele de șarpe rămasă în drum, pentru a putea începe efectiv o viață nouă în lumina curajului, a asumării și a afirmării de sine: „Ignoră corpul// până devine neputincios/ râma călcată și/ lăsată în drum// observă absența/ trecătorilor locuiește într-o cameră/ cu ecou întârziat// confortul aduce o formă/ de distrugere”.

Ar mai fi multe de spus despre lupta dintre sinele real și cel fabricat de iluzii, dintre unitatea trup și suflet și infiltratul corp - platoșă, așa cum o ilustrează tânărul poet, Dani Blanariu, în volumul său debut, Noaptea sunt viu (OMG, 2025). Dar mă voi opri aici, atât din rațiuni de spațiu editorial, cât și din dorința de a lăsa cititorilor și acea doză de mister pe care să o dezlege ei, citind integral volumul. Voi mai spune doar că, volumul său m-a surprins plăcut și sub aspect estetic, prin faptul că reușește, prin tehnica minimalismului și a contragerii fiecărei idei până la esențializare, să imprime, fiecărei poezii în parte, și implicit întregului volum, o tensiune aparte, menită să pună și mintea cititorului la lucru, să îl provoace la a-și pune întrebări, la a se transpune în mintea poetului și la a căuta împreună cu acesta răspunsuri la problemele existențiale ce pot fi ale fiecăruia dintre noi.