Recunosc, pe Nichita Stănescu l-am idolatrizat în adolescență, cum poate toți adolescenții cu tendințe romantice, din generația mea (ceilalți, cei cu tendințe depresive, îl idolatrizau, desigur, pe Bacovia :) ). Apoi, odată cu înaintarea în vârstă, nu l-am mai citit, mulțumindu-mă să îl știu acolo, pe piedestalul lui, pe cerul lui, strălucitor, de neatins, de neuitat, dar nici prea mult reafirmat. Anul acesta, la o vârstă perfect matură, l-am recitit pe Nichita Stănescu, cu volumul, 111 cele mai frumoase poezii (Editura Nemira, 2013) și am descoperit un lucru extraordinar: Nichita nu este doar pentru adolescenți. Nichita este universal, și mai ales, total. La Nichita găsim nu doar poezii de dragoste, altminteri, neegalate până în prezent, ci găsim și poezie metafizică, mitologică, spirituală, folclorică, etnografică, antropologică, socială, ba chiar și o poezie a frondei, a revoltei, a nevoii de a demitiza, de a răsturna statuile, de a reașeza universul pe alți piloni, mai siguri, ai puterii intrinseci a cuvântului gândit, rostit și scris. Pentru că, deși el este numit prin manuale, ca fiind poetul necuvintelor, ca o aluzie la celebrul său joc lingvistic, miza poeziei lui Nichita a fost tocmai aceea de a redefini și a reafirma forța cuvântului, dar a acelui cuvânt desprins direct din Logosul grecesc, logos care are ca înțelesuri, atât noțiunea de cuvânt rostit, cât mai ales pe aceea de logică, de rațiune, de putere, de știință, altfel spus, de cărămizi imateriale, dar solide, cu care să poți construi o lume ideală (deși este știut lucru că în planul vieții mundane, ideal este egal, din păcate, cu ireal). Nu întâmplător, în Muzeul Literaturii Române din București (str. N. Crețulescu, nr. 8), Nichita Stănescu împarte o sală de muzeu doar cu Eminescu și Arghezi, fiind considerați cei trei mari ctitori de limbă literară românească.
Comentarii
Trimiteți un comentariu