Harap Alb - eroul vs. Antieroii: Stan Pățitul, Dănilă Prepeleac, Ivan Turbinca, în poveștile lui Ion Creangă

 

Fără doar și poate, poveștile lui Ion Creangă ne-au fericit, tuturor, copilăria și poate și adolescența. Îmi amintesc cu mare drag și nostalgie cum m-am delectat în prima copilărie, fie citind, fie ascultând, cu poveștile „clasice” ale vârstei fericite,  Ursul păcălit de vulpe, Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani, iar puțin mai târziu, Soacra cu trei nurori, Ivan Turbinca, Stan Pățitul, Dănilă Prepeleac și bineînțeles, Povestea lui Harab Alb. Și nu întâmplător am extins inclusiv spre adolescență fascinația mea primară pentru Ion Creangă, pentru că la vârsta răzvrătirilor de tot felul și al spargerii tuturor canoanelor, m-am bucurat, pe ascuns, chicotind, de poveștile, așa-zis „corozive” ale acestuia: Povestea poveștilor și Povestea lui Ionică cel Prost. De altfel, odată cu trecerea timpului, și cu diluarea naivității și a inocenței, observăm că poveștile lui Ion Creangă, asemenea celor ale lui Charles Perault, de pildă, nu sunt unele tocmai nevinovate, nici măcar cele ce trec, îndeobște, drept povești pentru copii. Să ne gândim numai la violența fără de margini din Capra cu trei iezi, sau la răutatea nurorilor din Soacra cu trei nurori, ca să nu mai vorbim și despre mesajul criptat din spatele sintagmei, punguța cu doi bani, mesaj ce a fost pus, de unele voci moderne, în legătură cu „bărbăția” bărbatului, și să ne gândim, că doar inocența nepătată a copilăriei ne-a păzit mintea de o eventuală traumă. Acest aspect a fost surprins inclusiv de către profesorul Liviu Papadima, în prefața ediției Ion Creangă - Amintiri din copilărie. Povești. Povestiri, editura Curtea Veche Publishing/ Jurnalul Național, București, 2009: „Poveștile lui Creangă sunt delectabile deopotrivă pentru copii și pentru adulți. Însă numai cei din urmă le pot gusta pe deplin savoarea”.  

În cele ce urmează, voi face o trecere în revistă a subiectului poveștilor enumerate în titlul acestei lucrări, căutând totodată să surprind farmecul și specificul fiecăreia dintre ele și bineînțeles, așa cum am sugerat și în titlu, să creionez raportul de forțe dintre eroul Harap Alb și antieroii eponimi din celelalte povești menționate.

Dar să vedem, mai întâi, rezumatul basmului cult, Povestea lui Harap Alb.  Verde Împărat, care nu avea decât două fete, deci niciun urmaș la tron, trimite vorbă fratelui său, Craiul, care avea trei băieți, să îl trimită pe cel mai vrednic dintre ei pentru a-i urma la tron, căci își simțea sfârșitul aproape. Craiul, după ce testează curajul tuturor celor trei fii ai săi, decide să îl trimită pe cel mai mic dintre ei. Tatăl îi dă ca ajutor, un cal fermecat, armele sale din tinerețe și un singur sfat: să se ferească de omul roșu și de omul spân. Cu toate acestea, din cauza naivității și a bunătății sale, ambele fără de margini, acesta cade într-o capcană întinsă de un oarecare spân, care îi fură identitatea, îl face sclavul său și îi dă numele de Harap Alb, care înseamnă „Negrul Alb”, sau altfel spus, „sclavul alb”. În drumul său spre curtea lui Verde Împărat, Harap Alb ajută o serie de ființe care se dovedesc a fi miraculoase: pe regina furnicilor, pe crăiasa albinelor, pe Sfânta Duminică, dar și pe cei cinci „monștri”, care se dovedesc a fi inofensivi: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Toți aceștia îi vor fi de mare ajutor în momentul în care va trebui să treacă o serie de probe date de Împăratul Roșu. Bineînțeles, ca în toate basmele, binele învinge și adevărul iese la suprafață, așa că Harap Alb devine succesorul la tron al lui Verde Împărat. Totodată, Povestea lui Harap Alb este și un minunat bildungsroman care urmărește evoluția fizică, psihică și emoțională a lui Harap Alb, de la statutul său de „fiul cel mic”, care nu avea drept calități decât, curajul și bunătatea, cărora li se opune un singur și mare defect, anume, naivitatea, într-un tânăr înțelept și puternic din toate punctele de vedere, demn de a urca pe un tron împărătesc.      

De ce este Harap Alb considerat un erou, ba poate chiar eroul prin excelență din universul lui Ion Creangă? La această întrebare ne răspunde criticul literar, Constantin Boroianu: „Între basmele lui I. Creangă, Povestea lui Harap Alb ocupă, neîndoios, un loc de frunte. Istoria literară vorbește astăzi despre Povestea lui Harap Alb ca despre un basm unic în beletristica noastră, nu numai ca întindere, cum considera Lazăr Șăineanu, dar ca valoare etică și estetică. Nici un scriitor n-a izbutit la noi să elogieze mai convingător, cu mijloacele artistice proprii genului, simțul omeniei, al onoarei, al cavalerismului”.

Așadar, Harap Alb este eroul prin excelență datorită dimensiunii sale etice și a unor trăsături definitorii, fie înnăscute, fie dobândite pe firul roșu al bildungromanului, cum ar fi: curajul, bunătatea, noblețea, omenia și nu în ultimul rând, cavalerismul.

Mai departe voi căuta să identific acele trăsături care fac din celelalte personaje enumerate în titlul lucrării, Stan Pățitul, Dănilă Prepeleac și Ivan Turbincă, niște antieroi.

Povestea lui Stan Pățitul, despre care marele critic literar, G. Călinescu afirmă: „Povestea lui Stan Pățitul arată o manieră originală de a trata fabulosul, realistic”, poate fi rezumată în următoarele fraze. Stan (sau Ipate) este un tânăr orfan care până pe la vârsta de treizeci de ani, muncind cu ziua, ba la unul, ba la altul, reușește să-și înfiripe o mică gospodărie. Într-o zi, ducându-se la muncă, la pădure, după ce mănâncă de prânz, lasă pe jos prin pădure o bucată de mămăligă cu brânză, cu gândul ca ce ființă o va mânca, să zică „bogdaproste”. Din întâmplare, chiar atunci, Scaraoțchi, căpetenia dragilor, își trimite diavolii pe pământ să le facă oamenilor neplăceri, iar unul dintre ei, ajungând chiar în pădurea unde lăsase Stan, boțul de mâncare, îl găsesște și îl mănâncă. Numai că, în loc de „bogdaproste”, diavolul se vede obligat să intre ca slugă la Stan, ipostază din care îl va ajuta pe acesta să își sporească averea. Așadar, Stan Pățitul este un antierou nu pentru că ar fi făcut ceva rău conform liberului său arbitru, ci pentru că, în urma unui concurs de împrejurări, ajunge să se întovărășească cu Necuratul, și apoi să se folosească de necurățiile acestuia pentru a-i face viața mai frumoasă.

Danilă Prepeleac, inițial om leneș și din cale afară de prost, are și el de a face cu forțele întunericului, și, de unde își pierduse aproape toată averea din cauza prostiei sale, o dată ce intră în contact cu drăcușorii, devine inteligent și perspicace și reușește să îi păcălerască pe aceștia, inclusiv pe marele Scaraoțchi, și să se întoarcă acasă bogat. Deci și el devine antierou tot din vina faptului că se întovărășește cu dracii. Despre transformarea miraculoasă a lui Dănilă Prepeleac vorbește și criticul literar Nicolae Manolescu, care afirmă, pe urmele lui Al. Piru, că: „din Tândală, Dănilă a devenit Păcală. Prostul păgubos din prima parte care se alege cu o pungă goală în schimbul a doi boi voinici, îl înșală în a doua pe însuși dracul și se alege cu o avere”.

În fine, povestea lui Ivan Turbinca este și mai complex. Fiind un fost soldat rus, lăsat la vatră, cu tot cu arme, din cauza bătrâneții, Ivan umblă fără scop, cântând, ceea ce arată că era un om cu sufletul vesel. Testat de însuși Dumnezeu și Sfântul Petru, acesta se arată și bun la suflet, dându-le celor doi vizitatori cerești, ultimii săi bani de buzunar. Drept răsplată, Dumnezeu se angajează să-i îndeplinească lui Ivan orice dorință, însă acesta preferă ca Atotputernicul să-i blagoslovească turbina, astfel încât, oricine ar intra în ea să nu mai poată ieși. Având această armă secretă, Ivan ajunge să captureze în ea atât o legiune de demoni, cât și pe însăși Moartea, Vidma, cum o numește el, rusește, pe aceasta din urmă persiflându-o în mai multe rânduri. Doar intervenția lui Dumnezeu, păcălit chiar și El de către Ivan Turbinca, văzând toate năzdrăvăniile acestuia, decide să restabilească ordinea lucrurilor, eliberându-o pe Moarte, iar pe Ivan lăsându-l la voia acesteia, care, răzbunându-se, îi va refuza moartea, lăsându-l pradă unei nemuriri obositoare și plictisitoare.

Așadar, dacă Harap Alb este eroul prin excelență, Ivan Turbinca poate fi socotit a fi antieroul prin excelență, întrucât, nu doar că își face de cap cu forțele întunericului, dar își ia inclusiv îndrăzneala, de a-și râde puțin chiar și de Dumnezeu. Însă cu toate acestea, în mod cu totul surprinzător, criticul Nicolae Manolescu vede în Ivan Turbinca, nici mai mult, nici mai puțin decât un  alter - ego al lui Ion Creangă: „Umorul, jovialitatea limbută a lui Creangă provin din această zonă de clasicism structural și nu sunt deloc optimism superficial, ci mai degrabă nostalgie disimulată. Fără sarcasmul amar al lui Caragiale, Creangă ascundea sub hazul și țărăniile lui un sentiment al „urîtului”; el, ca Ivan Turbincă, e un uitat de moarte, a trăit prea mult, veselia nu-i decît o mască: „Guleai peste guleai, Ivane, căci altfel înnebunești de urît”. În fond, Creangă e un sceptic și „filozofia” lui e aceea a ecleziastului”.      

Așadar, universul poveștilor lui Ion Creangă este unul aflat în echilibru,inclusiv din punct de vedere al eticii. Eroi și antieroi, puși în balanță, o lasă cu talgerele drepte, sugerând de altfel, în acest fel, inclusiv faptul că așa este și lumea în care trăim, populată în egală măsură și de bine și de rău, și de oameni buni și de indivizi cu obiceiuri etice reprobabile, și de suavitate și de tenebre, și că nouă, oamenilor, ne este dată viața aceasta tocmai pentru a o trăi, adaptându-ne, din mers,  la ambele valuri de realități, fără a ne lăsa scufundați în niciunul dintre ele.

În încheiere voi reda aici câteva cuvinte ale criticului literar George Munteanu, deoarece mi se pare că ne ajută să înțelegem de ce ne întoarcem iar și iar la Amintirile, Poveștile și Povestirile lui Ion Creangă: „După ce citești atîtea lucruri complicate, cu voie și cu metodă, ajungi din cînd în cînd la un fel de saț. Și atunci - fără să te blazezi neapărat, fără să-ți abați atenția de la posibilele noutăți lșiterare veritabile, oricît de complicate fie - simți nevoia revanșei față de timpul pierdut cu galimatiasurile de ultimă oră. Te întorci, terapeutic, la scriitori de complexitatea neîmpăunată a lui Creangă. Sînt puțini scriitorii de felul lui și de aceea, crezi că-i cunoști bine, prin frecventarea repetată. Dar nu poți să nu bagi de seamă de la o vreme, tot întîrziind pe paginile lor, că și rafinamentul în cele literare e o chestiune de frecventare repetată. „Vin vechi, prieteni vechi, cărți vechi”, zicea odată Saint - Beauve, sugerînd în acest chip virtuțiile clasicismului permanent”.

 

Bibliografia

1 ***  Studii despre Ion Creangă Vol.1, ediție îngrijită, prefață și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1973;

2. *** Ion Creangă. Antologie, prefață, tabel cronologic și bibliografie de Const. Ciopraga, Editura Eminescu, București, 1977;

3. Călinescu, G. -  Istoria literaturii române. Compendiu, Ediție îngrijită, prefață, referințe critice și indice alfabetic de Oana Soare, Editura Cartex 2000, București, 2024;

4. Creangă, Ion - Amintiri din copilărie. Povești. Povestiri, prefață de Liviu Papadima, Editura Curtea Veche Publishing/ Jurnalul Național, colecția Biblioteca pentru toți, București, 2009;

5. Manolescu, Nicolae - Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008

6. Munteanu, George - Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, București, 1976.