Iar mai mare decât acestea este dragostea

Cronica volumului de poezie inima hiperkinetică, de Cristina Bogdan

(Editura Eikon, 2025)

 

Cristina Bogdan (născută în 1976, la București) este scriitoare și conferențiar al Facultății de Litere a Universității din București, al cărei prodecan și decan a fost în perioada 2016-2024. Specialistă în istorie și antropologie culturală, a publicat numeroase studii în aceste domenii, iar ca volume de autor amintim: Imago mortis în cultura română veche (secolele XVII-XIX) și Moartea și lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate (Editura Universității din București, 2002, respectiv, 2016). A mai publicat proză, eseuri și poezii în diferite antologii. În anul 2025 își face debutul și în poezie cu volumul inima hiperkinetică, apărut la editura Eikon, volum ce poate fi privit inclusiv ca un album de artă, grație desenelor minunate semnate de artistul Constantin Cioc. 

În mod ce ar putea părea surprinzător, dacă ne raportăm la una dintre disciplinele ce alcătuiesc formarea universitară a Cristinei Bogdan, aceea de tanatolog, volumul de poeme inima hiperkinetică este unul plin de viață de la un capăt la altul. De viață și de dragoste. Sau mai bine spus, de dragoste de viață. În fond, dacă am porni de la titlul volumului, am înțelege asta de la început, pentru că, ce este, de fapt, o inimă hiperkinetică, dacă nu o inimă care bate mai mult sau mai repede decât ar trebui și ca atare iubește mai mult. Dar despre iubire nu putem spune niciodată că este prea multă sau mai multă decât trebuie. De altfel, cine o cunoaște pe Cristina Bogdan poate da mărturie că ea însăși este un monument viu de dragoste de viață.

Faptul că inima hiperkinetică este în primul rând o amplă declarație de dragoste reiese și din aceea că întregul volum îi este dedicat mamei, iar fiecare poem în parte este dedicat altcuiva, în mod deloc surprinzător dedicațiile poartă mereu nume masculine, chiar și atunci când nu sunt adresate unor bărbați propriu-zis, ci cumva abstract, orașelor invizibile – cu nume masculine – din inima mea, cum se întâmplă în cazul amplului poem, Nu te naști femeie, ci devii, care este ars poetica Cristinei Bogdan, prin care aceasta își arată credința că principalul aspect ce definește o femeie este puterea ei de a iubi, și că, în mod plastic, această iubire se exprimă cel mai bine prin poezie. Întrucât poemul mai sus numit se întinde pe câteva pagini, voi reda aici doar primele două secțiuni: „Pe zidurile orașului Leiden curge/ la poésie,/ the poetry,/ die Poesie./ Într-un cuvânt, poezia./ În inima mea,/ îmbrăcată într-o rochie/ de roșie tafta,/ dansează un tangou/ nebunia./ Iubirile imaginare/ – tăcute, vântoase, neverosimile –/ sunt și ele vinovate?/ Iubirile neîntrupate/ pot fi judecate/ după îndreptare de spovedanie/ atât de bogate/ în liste cu felurite păcate?// Eu sunt cel mai eu atunci când sunt tu./ Îmi suflă Celan în ureche/ și nu pot să nu mă întreb/ dacă voi fi și eu condamnată,/ ca una, ca alta/ – mult prea târziu sau mult prea devreme –/ în apele Senei culcată/ lângă iubitul ei,/ care îi scria epistole lui Ingeborg/ doar ca să am eu ce citi”. Vedem din versurile citate până aici că iubirea este, în viziunea Cristinei Bogdan, și pasiune, și flacără, și nebunie și uneori poate fi privită și ca o vină, deși, ne dăm seama din maniera de expunere că asupra acestui ultim aspect, poeta are mari dubii, și aceasta deoarece mintea inimii sale hiperkinetice îi șoptește că iubirea este, indiferent de circumstanțe, mai presus de orice vină.

Spuneam mai sus că aproape fiecare poem din acest volum este dedicat unui bărbat, unui posibil – imaginat – iubit, sau pur si simplu unui nume masculin care, la un moment dat, a ridicat într-un fel sau altul, nivelul iubirii și al vieții în inima hiperkinetică a poetei. Dar cum poeta Cristina Bogdan este rodul culturii asimiliate de-a lungul întregii sale vieți, majoritatea numelor bărbătești cărora aceasta le dedică poeme provin din sfera culturii. Printre fericiții destinatari se numără: Rainer Maria Rilke, Andreï Makine, Mircea Ivănescu, Cehov, Paul Celan, José Saramago, Andrei Tarkovski, Gellu Naum, Dostoievski, C. S. Lewis, Kahlil Gibran, Nikos Kazantzakis, Antoine de Saint-Exupéry, Martin Heidegger, Pablo Neruda, Hermann Hesse, Brâncuși, Homer, Matei Vișniec, N. Steinhardt, Hemingway, Ismail Kadare, Gabriel Garcia Marquez, Jorge Luis Borges, Sf. Apostol Pavel, dar și trei bărbați din sfera familială a poetei: tatăl, Nicolae Dobre, bunicul matern, Petre Dumitrescu, și cel mai important – soțul, Dragoș Bogdan, căruia îi dedică o poezie cu totul specială, asupra căreia mă voi apleca puțin mai târziu.

Mai înainte, însă, aș vrea să mă opresc puțin asupra scurtului poem dedicat lui Nicolae Steinhardt, intelectualul evreu devenit călugăr ortodox, cel atât de drag și inimii mele. Dar nu din rațiuni subiective voi face acest popas, ci pentru că și acest poem este o artă poetică care ilustrează o parte a sufletului poetei Cristina Bogdan, precum și o altă concepție a acesteia despre poezie: „Poezia nu e o stare de spirit,/ ci un sentiment crucificat./ Iar cel care citește poezie,/ un Iosif din Arimateea,/ coboară strigătul de pe cruce/ și-l așază în grabă/ în peștera memoriilor sale”. Așadar poezia este, printre altele, și jertfă, asemănătoare cu jertfa de pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos, o jertfă purificatoare, mântuitoare. Iar fiecare cititor trebuie să se apropie de poezie cu atitudinea lui Iosif din Arimateea, adică plin de curaj, dar și cu sentimentul că se află în preajma sfințeniei, drept care se cuvine ca fiecare poezie adevărată să fie depozitată cu sfințenie în inimă, în suflet și în memorie.

Revenind la poemul dedicat soțului, Dragoș Bogdan, care este de altfel și textul final, încununarea volumului, putem spune că avem de a face, nu cu o declarație de dragoste, ci mai mult, cu un veritabil jurământ de iubire eternă. Dar pentru că, asemenea celui dintâi poem, și acesta este mai amplu, voi cita în cele ce urmează doar un fragment: „Dragostea noastră e o pătură/ din bucăți de lână colorată, cusute de mâna bătrână/ și fără degetar argintat/ a unei bunici din altă galaxie.// Tu știi că am atâtea inimi și niciuna/ nu e de găsit la locul așa-zis potrivit,/ le port la vedere – steaua lui David –,/ la nevedere – dragostea ta –,/ la albă și-nstrăinată durere.// Patru ceasuri de zăpadă, nu de nisip,/ m-ai așteptat la un colț de stradă,/ tocmai atunci profesoara de franceză/ se decisese să-mi cânte la pian/ nocturna vieții ei trăită în van.// Ai fost singurul băiat – dintr-un șir lung –/ pe care l-am întrebat cu aroganța fetei de 18 ani:/ Auzi, tu de ce nu te sinucizi?/ Răspunsul a venit șoptit, ca o îmbrățișare:/ pentru că exiști tu și lumea nu mai doare”.

Așadar, Cristina Bogdan debutează în poezie într-o manieră excepțională, cu un volum foarte solid, foarte bine construit, cu un concept unic pe care îl conduce cu mână sigură până la capăt, cu o poezie curată, din toate punctele de vedere, inclusiv estetic și stilistic, ba mai mult, aș spune cu o poezie luminoasă, de nu cumva cuvântul potrivit ar fi numinoasă, menită să atingă în cititor și mintea și sufletul, pentru ca mai apoi să fie depozitată, cu sfințenie, în memorie.