Și totuși, frumusețea va salva lumea

Cronica volumului de poezie, Nu despre neant este vorba aici de Nicolae Teoharie

(Editura Cartea Românească, 2025)

 

Nicolae Teoharie (născut în 1951, în comuna Munteni-Buzău, județul Ialomița) este poet și eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea. A debutat în anul 1999 cu volumul Nostalgia marginilor (Editura Eminescu). Au urmat volumele: Camera de concret (Editura Helis, 2008), Legați-mă la ochi cu sentimente (Editura Helis, 2008), Diavoli de cafenea (Editura Helis, 2009), Să ne petrecem moartea împreună (Editura Helis, 2014), Sâmbăta când zeii au treabă (Editura Vinea, 2016) și O zi pe care am locuit-o cândva (Editura Tracus Arte, 2020), Poeme de iertat fericirea (Editura Tracus Arte, 2023 - Premiul Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România). Cea mai recentă apariție editorială o reprezintă volumul, Nu despre neant este vorba aici, apărut la editura Cartea Românească în anul 2025. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Titlul noului volum, Nu despre neant este vorba aici, vine cumva ca o avertizare, sau poate ca o călăuză, și se adresează, de bună seamă, cititorilor fideli ai poeziei lui Nicolae Teoharie, obișnuiți cu tendința poetului de a aborda preponderent teme din sfera metafizicii, poetizând printre altele, inclusiv despre neant. Dar dacă nu este despre neant, atunci despre ce este? Titlul nu ne spune decât despre ce nu este vorba. Ceea ce ar trebui să funcționeze inclusiv ca o invitație la curiozitate și, ca atare, la lectură.

Încă de la primele poezii mi-am putut da seama că acest volum este, în primul rând, o odă închinată frumuseții, dar nu neapărat a frumuseții strict estetice, exterioare, adeseori superficială, ci a frumuseții celei profunde, sufletești, imateriale, manifestată sub forma binelui, a iubirii, a iertării, a obținerii libertății interioare, a armoniei în general, armonie întemeiată sau mai bine spus ivită tocmai din asumare, din interiorizare și din iertare, altfel spus, a acelei frumuseți despre care spunea Dostoievski că va salva lumea. Un prim exemplu în acest sens este chiar poezia ce deschide volumul, dedicată evenimentelor din decembrie ‘89, dar care, în mod surprinzător, nu emană acea atmosferă încărcată de durere, excesiv de sumbră, și colcăind de frustrare, ci dimpotrivă, o atmosferă de liniște, de pace, de împăcare, de iertare, de asumare, de libertate spirituală și morală: „ninge în hohote peste oameni și străzi./ cerul este plin de doctori, iar noi, cei de pe pământ,/ ne îmbolnăvim numaidecât, să nu pară că îi sfidăm./ de ninsori și de frumusețe ne-mbolnăvim./ și uite că este decembrie ‘89. privește, iubito,/ cum ne ridicăm din terapiile intensive ale visării/ și, ca o invazie de dimineți, ieșim în stradă.// avem adieri de primăvară în ochi, suntem chipeși,/ năvalnici și primejdioși. suntem bolnavii liberi, bolile/ înconjurătoare ne fac loc și, din respect, împing spre noi/ îndoiala, bezna și pieirea. și nici nu ne-am mai dus acasă.// cu paturile de spital în spate am mers să studiem moartea/ la universitate, în piață. cadavre erau acolo, iubito,/ și sânge și țipăt și fum și mai era acolo cu noi/ și unul înfiorător de înalt. avea pe el un singur rând de îngeri.// atingea cu mâna stelele stinse, le smulgea de pe cer/ și le vâra în pieptul nostru, și imediat ce stelele/ se aprindeau, lunganul țipa:/ revoluția e operația pe cord deschis a frumuseții!/ și noi„ura! ura!”, adică-i susțineam nebunia de vise.// în rest, lumea e bântuită de cărți în care se moare/ corect, soarele e mic, vântul are pumnii lui de vată,/ zilele se ridică tot de sub patul de spital, iar frumusețea/ se oprește puțin, își face loc, „scuze”,/ spui tu și vocea ta seamănă izbitor cu vocea/ păpușilor care pronunță „mama” greșit”.

Și totuși, finalul poeziei, această imagine a păpușilor care pronunță „mama” greșit, pare să contrazică ideea inițială, anume aceea că poezia aceasta și volumul în general sunt o odă adusă frumuseții care vine din armonie. De altfel, ideea de la care am pornit ar mai putea fi contrazisă, aparent, și de unele titluri de cicluri poetice: mici fragmente din dezordinea inimii sau o zi proastă, sau de către titlurile unor poezii, precum: iubiri insolente, un kaufland al morții, nevroză de bucătărie, nefericitul de noapte. Dacă ne-am fi aflat în arealul nipon, am fi putut lesne justifica aceste aparente inadvertențe, făcând apel la conceptul de wabi-sabi, acea idee din cultura japoneză care spune că armonia și frumusețea pot veni inclusiv din imperfecțiuni, din greșeli, din erori. Dar pentru noi, români fiind, și „învățați”, inclusiv de către Nichita Stănescu, prin lecțiile sale despre cub și despre cerc, despre faptul că între perfecțiune și defect nu poate exista conciliere, ar putea fi puțin mai greu de explicat. Și totuși, cum nu despre neant este vorba aici, nici despre opusul său, adică despre perfecțiune, nu este vorba, ci așa cum am spus și mai sus, frumusețea despre care vorbim vine inclusiv din asumare și din iertare. Iar ca să existe iertare, trebuie ca mai înainte să fi existat greșeala, vina, defectul, imperfecțiunea, durerea, moartea. Pe toate acestea trebuie să le iertăm și să le asumăm, căci fără acest proces de vindecare prin asumare, nici frumusețea despre care vorbim nu poate fi posibilă, nu poate fi realizată.

Mai mult decât atât, frumusețea despre care vorbim nu poate exista ca o noțiune abstractă, așa cum funcționează frumusețea estetică, ci are nevoie, pentru a se realiza de ceva concret, mai direct fie spus, are nevoie de oameni, de comunicare, de emițător și receptor, de obiect și subiect, de cel care oferă și cel care primește, de cel ce are nevoie de iubire și cel care o dăruiește, de cel care greșește și cel care iartă. Pentru că inclusiv Dostoievski, atunci când a rostit celebra sa frază: Frumusețea va salva lumea, tot la aceste lucruri se referea, la Alexei Karamazov și la Prințul Mîșkin, care, deși nu reușesc să împiedice răutățile și mârșăviile din jurul lor, reușesc totuși să purifice cumva atmosfera generală, prin puritatea sufletelor lor inocente, mesianice, iertând tuturora toate și iubindu-i pe toți necondiționat. Despre această idee, că fără de oameni nu se poate realiza frumusețea profundă, care va salva, totuși, lumea, este vorba și în poezia care încheie volumul lui Nicolae Teoharie: „uneori îmi pare că dau peste/ o așezare omenească:/ un geam luminat, un scâncet/ de copil, umbra unui câine în noapte./ „doamne, îmi spun, am ajuns la voi!”// dar de fapt sunt singur, pe drum./ plouă peste mine și mă rog în gând/ să-mi aducă cineva o casă, un om,/ o carte în care să plâng”. Poezie din care vedem că, deși, asemenea personajelor lui Dostoievski, nici eul liric nu salvează încă nimic, lacrimile sale, sincere, din final, devin o certitudine a faptului că Dumnezeu va face cumva ca dorința lui arzătoare de a aprinde lumina în sufletele oamenilor, de a le aduce frumusețea sufletească, cea adevărată, să se îndeplinească la momentul oportun.

Și pentru că în artă în general și în poezie în special, frumusețea interioară, cea profundă nu se poate realiza exclusiv, fără ajutorul frumuseții exterioare, estetice, cea care în alte circumstanțe poate fi pasibilă de superficialitate, trebuie să remarcăm faptul că poezia lui Nicolae Teoharie are, la tot pasul, inclusiv acea frumusețe exterioară, realizată în primul rând prin grija cu care acesta așează fiecare cuvânt în frază, construind metafore superbe și alte figuri de stil, asemenea, armonii imagistice, dar și paradoxuri, oximoroane, contra-estetici, în manieră argheziană sau baudelaireiană, caz în care efectul de frumos se realizează tocmai din întâlnirea dintre cele două tipuri de frumusețe.

Așadar, poetul Nicolae Teoharie reușește, prin intermediul noului său volum, Nu despre neant este este vorba aici, să reitereze ideea lui Dostoievski și totodată să repună pe tapetul societății românești contemporane, invadat de kitsch, atât în plan cultural, cât și moral, ideea că până la urmă, tot frumusețea cea adevărată, profundă, interioară, va salva lumea, de cine altcineva, decât de ea însăși.