Există și obsesii fericite

Cronica romanului Salinger și fata cu părul roșcat de Andrei Mocuța

(Editura Polirom, 2025)

 

Andrei Mocuța (născut în 1985) este poet, prozator, traducător și profesor. Fiind un cititor fidel al cărților sale pot afirma fără teama de a greși că acesta a dezvoltat cel puțin două obsesii culturale din sfera literaturii universale, mai exact din cea a literaturii americane: J. D. Salinger și Richard Brautigan. O primă realizare provocată de obsesia pentru J. D. Salinger a fost obținerea titlului de doctor în filologie cu teza, Portret al artistului in absentia: J.D. Salinger, o monografie, publicată în volum în 2015, la editura Universității de Vest. A urmat apoi volumul de proză scurtă, Superman vs. Salinger, apărut în 2018 la editura Paralela 45. Și când credeam că a fost doar o pasiune trecătoare, înlocuită cu cea pentru Richard Brautigan, manifestată atât prin traducerea antologiei poetice, Ilustrată din Chinatown, apărută tot la editura Paralela 45 și tot în 2018, cât și prin volumul hibrid, Biblioteca Brautigan (un documentar), apărut în 2021, la Casa de Pariuri Literare, iată că Andrei Mocuța revine la dragostea sa dintâi, la prima sa obsesie literară, la J. D. Salinger, publicând în anul 2025, romanul Salinger și fata cu părul roșcat, la editura Polirom, în colecția Ego Proză. Asupra acestui din urmă roman mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Punctul de plecare al noului roman semnat de Andrei Mocuța îl constituie un episod ce ar putea foarte bine să fie unul autobiografic, sau cel puțin inspirat din realitate, și anume „clauza” de a susține timp de un semestru, un seminar despre J.D. Salinger, unui grup eterogen de studenți, ca parte componentă din demersul său academic de a-și lua doctoratul în filologie, seminar la care o cunoaște și pe fata cu părul roșcat, Simona, de care se îndrăgostește instantaneu, urmând să dezvolte o frumoasă poveste de dragoste cu aceasta. De ce am spus că ar putea să fie un fapt autobiografic? Pentru că, așa cum am arătat și mai sus, Andrei Mocuța chiar a obținut titlul de doctor în filologie cu o teză despre Salinger, iar pe iubita lui din viața reală o cheamă, cum altfel decât Simona. Desigur, va fi la mijloc și o doză consistentă de ficțiune, cum stă bine unui autor care niciodată nu a prezentat semne că ar fi lipsit de o imaginație debordantă, ba dimpotrivă. De altfel, autoficționalizarea este o tehnică destul de frecventă în scriitura acestuia, dovadă stând și romanul său anterior, Transfer, apărut în anul 2023, la editura Humanitas. Oricum ar fi, de vreme ce narațiunea se face la persoana I, este ca și cum autorul își asumă pe deplin atât rolul de autor - narator și personaj principal, cât și prezumția de autobiografie/ autoficționalizare.

Revenind la romanul de față, ar fi de spus dintru început faptul că se desfășoară pe două planuri, unul academic și unul emoțional - erotic, planuri ce se întrepătrund într-un echilibru perfect, ce trădează în primul rând o mare pricepere narativă din partea autorului. Astfel, cititorii, pe de o parte se vor îmbogăți din punct de vedere intelectual aflând o mulțime de detalii deosebit de interesante și chiar intime despre universul lui J. D. Salinger, ajungând la rândul lor, dacă nu să-l iubească la fel de mult ca autorul, cel puțin să îl pună pe lista scurtă de lecturi sau relecturi viitoare, grație interesului stârnit de prezentările personajului narator, iar pe de altă parte, își vor lăsa emoțiile să zburde libere alături de profesorul care se îndrăgostește de studenta sa și care se autosabotează în primă fază, ridicându-și chiar problema moralității din sânul unei relații amoroase dintre un profesor și o studentă; din fericire, renunță destul de repede la excesul de scrupule și își dă la rândul său frâu liber sentimentelor și bineînțeles și dorințelor, romanul fiind pigmentat, în punctele esențiale și cu mici doze de erotism, manifestat însă discret, atât cât doar să sugereze faptele de arme erotice ale personajelor.

În ceea ce privește firul narativ academic, trebuie să mărturisesc faptul că m-a captivat aplecarea lui J. D. Salinger spre misticism, care a fost, după câte se pare, una pe cât de profundă, pe atât de diversă sau mai bine spus, complexă, acesta oscilând între spiritualitatea catolică, budismul zen, isihasmul ortodox și vedele indiene, toate acestea trasându-i și direcția de viață ce i-a devenit definitorie, și anume căutarea liniștii, retragerea din lume, îmbrățișarea absenței din fața fanilor săi și totodată a unui stil de viață foarte apropiat de cel al călugărilor, indiferent dacă vorbim despre monahii ortodocși sau despre călugării budiști adepți ai filosofiei zen; mai exact, aflăm că Salinger și-a petrecut ultimii zeci de ani din viață într-o izolare desăvârșită, fiind absent inclusiv din viața familiei sale. De altfel, tot legat de acest aspect, ca o impresie strict personală, m-a bucurat foarte tare o referință a autorului la teologul romano - catolic american modern, Thomas Merton, care este, în opinia mea, unul dintre cei mai fini teologi ai epocii moderne și postmoderne, alături de Jean - Yves Leloup, Patrick Laude și Anthony M. Coniaris.

Dar întorcându-ne și la fata cu părul roșcat, altfel spus, la firul narativ erotico -sentimental, aș spune că acesta câștigă mai mult teren spre finalul romanului, cei doi eroi ajungând împreună în ipostaze în egală măsură tandre dar și deosebit de... periculoase. Și fără intenția de a devoala câtuși de puțin misterul, voi reda aici doar un scurt dialog dintre cei doi tineri îndrăgostiți:

„- Care e cel mai neconvențional loc în care ai făcut dragoste vreodată? am întrebat-o curtenitor.

- Nici să nu-ți treacă prin cap! mi-a retezat invitația.

- Nu ne vom mai întâlni cu o altă ocazie, am insistat șmecherește. Când vei mai ajunge în casa unei asemenea celebrități?

- Niciodată! mi-a răspuns serios. Am să mă asigur de asta!”.

De altfel, finalul romanului este unul la limita dintre realism și suprarealism, menit să imprime cititorilor un gust de stranietate care să-i însoțească mult după închiderea cărții.

În concluzie, Andrei Mocuța este dovada vie că uneori obsesiile pot genera și opere de artă, pot fi și motive de fericire și generatoare de fericire. Acum, rămâne de văzut dacă o dată cu publicarea acestui roman s-a încheiat definitv „epoca Salinger”, sau dacă vor urma și alte episoade din aceasta, sau dacă nu cumva vom mai avea parte de o revenire a „epocii Brautigan”. Având în vedere cât este de imprevizibil Andrei Mocuța, întrebarea aceasta rămâne cu final deschis. La fel ca acest roman.