Pescar de poeți

Cronica volumului de poezie, falsul pescar de g. coltzi

(Editura vinea, 2025)

 

G. Coltzi, pe numele său real, Gheorghe Cîrstian (născut în 1961, la Colți, jud. Buzău), este profesor de limba și literatura română, la Colegiul Național „Petru Rareș” din Suceava. Este coordonator al Casei de Poezie, Light of ink., inițiator și organizator al Concursului Național de Jurnalism Cultural „Mihail Iordache”, al Concursului Național de Diaristică „Mihail Sebastian” și al Concursului Național de Poezie Religioasă Tânără „Light of Life”, realizator al antologiilor de poezie, Casa de Poezie I și II (editura vinea, 2018, 2023) și al antologiei de proză scurtă, Bref (editura Accent Print, 2016), organizator al serilor de poezie L.ink și coordonator al revistei de poezie L.ink. După ce și-a pus ani aproape întreaga viață în slujba culturii în general și a poeziei, în special, după ce a girat și a nășit o mulțime de poeți și poete, membrii ai Casei de Poezie Light of ink, și nu numai, în anul 2025, domnul profesor decide să debuteze și dumnealui în poezie, cu volumul falsul pescar, la editura vinea, coordonată de poetul Nicolae Tzone, volum distins cu marele premiu „Ion Vinea” pentru debut în poezie, pe anul 2025. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Este cât se poate de clar că în cazul lui G. Coltzi/ Gheorghe Cîrstian nu putem vorbi despre un debut tipic, petrecut la vârsta efervescentă a primei tinereți, a primelor încercări literare, ci de unul complet atipic, întâmplat la o vârstă deplin matură, și aceasta doar pentru faptului că, domnul profesor a preferat să se ocupe mai degrabă de poezia tinerilor săi discipoli decât să își vadă propria poezie publicată între coperțile unei cărți, gest de mare generozitate și de profundă smerenie. Și nu mă feresc de folosirea acestui termen cu valență eminamente religioasă, în detrimentul mai laicului sinonim, modestie, pentru că, cine îl cunoaște pe domnul Gheorge Cîrstian, știe că acesta este un spirit profund religios.

De altfel, inclusiv titlul volumului, falsul pescar, ne duce cu gândul la episodul biblic în care Domnul Iisus Hristos, adresându-se primilor Săi apostoli, Andrei, Petru, Ioan și Iacov, care erau pescari, le spune celebra frază, „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni” (Matei, 4, 19). G. Coltzi este, la rândul său, așa cum a demonstrat până acum cu asupra de măsură, pescar de poeți. Dar, în baza aceleiași smerenii, se numește pe sine, falsul pescar. Interesant este și moto-ul ales pentru acest volum de debut: „sunt pescari tineri și pescari bătrâni. Cei tineri se întorc cu inima tânără, cei bătrâni, cu inima și mai tânără” (Geo Bogza). Și pentru ca pecetea smereniei să fie desăvârșită, primul ciclu poetic din cele trei care alcătuiesc volumul, falsul pescar, stele cad și jocuri noi, este dedicat tot învățăceilor săi de la Casa de Poezie Light of Ink, pe care îi prezintă în scurte poezii de câte o strofă fiecare. Spre exemplificare voi reda aici doar strofa dedicată tinerei poete Antonia Mihăilescu: „antonia nu vrea nimic de la nimeni/ ca un condamnat își tatuează/ mai sus de gleznă o mie de titluri/ pentru marele volum corsetul de ghips/ câinele hachiko uite aici avem o vamă/ nu cred că este insomnie/ note din secolul kitsch la 19 ani/ știi totul n-ai răbdare să aștepți supratotul/ care vine cu stabilopozi și pietre de moară/ și nu e nicio regie în treaba asta”.

Abia începând cu al doilea ciclu poetic, stele cad, intrăm propriu-zis în universul poeziei lui G. Coltzi, un univers populat de teme poetice profunde, ancestrale chiar, pe care însă poetul le transpune cu o mare abilitate, în estetica poeziei post-douămiiste, de astăzi, descrisă prin formulări eliptice, prin esențializarea obținută prin contragerea la maximum a ideii poetice, prin minimalism estetic și prin cultivarea paradoxului și a falsului antagonism, ca mecanisme de punere în mișcare a minții cititorului, care este în permanență provocat la a descoperi sensurile adânci ascunse printre rânduri.

Dintre temele abordate de G. Coltzi amintim tema relației cu părinții, care vizează în plan și mai profund tema ciocnirii dintre generații, a conflictului dintre vechi și nou, și a antagonism ce stăpânește ființa omului modern, între nevoia de rădăcini și dorul de ducă, de explorare a noi orizonturi, pentru dezvoltarea personală, antagonism ce îl ține captiv într-o perpetuă disociere interioară: „am strigat după mama/ tare să audă întâi tata/ să o anunțe/ era firesc// că am luat grijile cele mici/ că nu mi-am făcut vreodată patul/ că mi-am pierdut actele noi/ că n-am iubit pe cine trebuia iubit/ că n-am trăit cum trebuia trăit/ că n-am murit cum trebuie// am strigat după mama/ să audă întâi tata/ și să o anunțe// era firesc// că n-am fost în stare să stau în casă/ sus pe dulapuri/ că nu stau jos în biserică/ pe locurile din față/ că o să mă bată femeia/ copiii da și copiii// cum îmi promisese ea/ când m-a născut cu stea cu noroc/ să mă facă să tac// în loc de tinerețe/ în loc de viață”.  

De bună seamă că poetul, pescar de poeți, care și-a pus toată tinerețea în slujba poeziei, nu se putea să nu ridice și un monument din versuri poeziei, printr-o artă poetică în care regăsim, desigur, prinicpalele sale direcții și teme poetice: obsesia limitelor externe dar mai ales interne, scrutarea transcendenței, tema zborului, lupta dintre material și spiritual, iubirea: „toți vorbeau de poezie/ ca despre sârme arse/ ca despre sârmme în jurul/ parilor din margine// își dădeau cu părerea/ despre cât de gros trebuie/ să fie parul/ cât de lungă sârma/ cât de încolăcită// nimeni nu se gândea/ la îngerii ce zburau afară/ ei și cercul lor ziceau/ și dincolo parul// desenam ochi de pisică/ ochiul clipea desenam pașii/ în straturi ca valurile// mă uitam împrejur nu erau îngeri/ cu un fluture în mâini cu o țigară/ vorbeau ca despre o carne// se ducea vestea despre război/ peste tot poezia murea/ putrezea carnea pe ea// nici unul nu vorbea/ despre semne/ aici nu avem nici ce/ nici cum nici când/ aici avem doar apă și foc/ ia-ți bagajul și du-te înapoi/ la cana cu vin// dar du-te la cana cu vin femeie/ la cana cu lapte de vineri/ poate reușim ceva”.

Desigur, nu aș fi putut încheia această cronică fără a trece în revistă și dimensiunea misti-religioasă a poeziei lui G. Coltzi, pe care o ilustrează magistral într-o poezie în care esențializarea seamănă cu o rază de lumină, și nu cu orice rază, ci chiar cu aceea a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Nici nu se putea altfel, de la o poezie în care este descrisă chiar acest minunat eveniment divino-uman, care a repus pe temelii noi, mântuitoare, întreaga creație în general și neamul omenesc în special: „îngerul i-a spus pietrei să se ridice// piatra cugeta/ săpată adânc în pereți// îngerul s-a așezat/ piatra tăcea îngerul/ tăcea// piatra s-a așezat/ în genunchi/ și a început// strigătul pietrei s-a auzit/ mai departe decât tăcerea/ îngerul dumnezeu/ a deschis cerul// piatra s-a mutat/ la împărăție// e sărbătoare/ în fiecare an/ la începutul/ peșterii”.

Așadar, debutul lui G. Coltzi/ Gheorghe Cîrstian nu se petrece doar la vârsta maturității sale, ci și la vârsta deplinei maturități a poeziei sale, când aceasta a devenit atât de coaptă încât cititorii să se poată bucura de ea ca de un fruct al cărui gust să le amintească de grădina Edenului.