„câte lumi și câte morți, câtă iubire a fost”

Cronica volumului de poeme, nu va ajunge aici dispariția de Daniela Vizireanu

(Casa de Editură Max Blecher, 2025)

 

Daniela Vizireanu (născută în 1999, la Brăila) a absolvit Facultatea de Litere din București, apoi a studiat filosofia și istoria artei la aceeași universitate. Începând din 2018, a apublicat poezie și cronică de carte în cele mai importante publicații românești, a avut mai multe lecturi publice, iar în 2024 a fost premiată la Concursul național de poezie „Constantin Virgil Bănescu”, pentru ca în 2025 să îi apară volumul de debut în poezie, nu va ajunge aici dispariția, la Casa de Editură Max Blecher.

În acest volum de debut, tânăra poetă ne evocă o serie de cadre din copilăria sa la țară, în zona Brăilei, copilărie trăită undeva pe la jumătatea anilor 2000, deci într-o perioadă încă tulbure la nivel politic și social, încadrată încă în tranziția de la comunism la democrație, în care viața tradițională a comunităților rurale începe să fie „infestată” cu modernism în doze mici spre medii, dar fără o rânduială în acest sens. Despre toate aceste aspecte scrie și Daniela Vizireanu.

Ceea ce atrage însă atenția în poemele sale este maniera în care construiește atmosfera, ambientul. În sensul că, deși nu trece sub tăcere nici aspectele negative, cum ar fi violența de orice fel, pornografia infiltrată prematur în universul cast al copilăriei, lipsurile de tot felul, precum și fățărnicia mistic-religioasă, totuși se raportează la propria copilărie ca la o vârstă fericită, ca la un timp fără de timp și la un loc sacru în care parcă nimic rău nu putea tulbura inocența fragilă a sufletului său.

În poezia Danielei Vizireanu, violența și sărăcia, deși prezente aproape la tot pasul, sunt resimțite cumva ca un element menit să mențină un echilibru în toate, ca și cum fără ele, lumea ar fi fost suspect de bună și ar fi riscat să se înalțe la cer de prea multă bunătate, altfel spus, ca ceva care, deși nefiresc, este totuși necesar: „mă așez pe canapeaua din șopron/ și ascult cum ploaia își întinde rafalele/ peste casa noastră// îl caut pe tata și zâmbetul lui,/ urmele de bocanci în noroi.// de-ar fi cineva să mă trezească/ de fiecare dată când prunii înfloresc/ peste case părăsite, pline de șerpi,/ de fiecare dată caii sunt bătuți/ în curțile din vecini, vacile duse la montă/ în remorci cu păduchi.// tot ce am învățat e să îți vezi de treabă/ pentru că oamenilor nu le place/ să fie trași de mânecă,/ mai ales când mila lor e în joc,/ mai ales când e teamă.// încontinuu ne spunem telepatic/ suntem buni și virtuoși sub acest călcâi invizibil/ suntem buni și virtuoși”.   

Pornografia și sexualitatea în general, au pigmentat, de asemenea, copilăria de la țară a tinerei poete, dar au trecut și ele, ca niște elemente de curiozitate, de necesitate, ca acele tabuuri ce trebuiesc cu tot dinadinsul încălcate pentru a accede la mistere interzise, dar care dau un alt sens vieții: „am suferit mai mult pentru prieteni decât din iubire./ pentru oameni alături de care m-am uitat/ la scooby-doo, harry potter și filme porno/ încercând să înțeleg ce se petrece cu lumea/ după o vârstă”; „se întâmpla să îl surprind pe frate-miu/ masturbându-se sub plapuma groasă și tăceam mâlc/ pentru că, deep down, știam că despre lucruri/ de genul nu se zice nimic”.  

Și totuși, ce anume a făcut ca această copilărie, trăită într-o lume mai degrabă crudă decât fericită, să rămână în memoria afectivă a poetei, ca un timp edilic și ca un spațiu aproape edenic? Personal, am descoperit în volumul acesta două cadre intens sensibile, ilustrate într-o lumină de-a dreptul divină, care mi se par definitorii pentru formarea personalității poetei și pentru sedimentarea în sufletul acesteia a unor sentimente de pace, liniște și iubire, puse toate în directă legătură cu cadrul familial și cu timpul copilăriei: „când mă străduiesc să-mi aduc aminte vocea ta/ parcă aș fi în rugăciune,/ m-ai învățat asta, în liniște, înainte de somn.// o icoană mică de lemn sticlea iarna de la/ flamele sobei,/ nu mai știu ce îi spuneam, sper să fi fost de ajuns/ pentru viitor”; „aici, lângă tata și mama într-un sat/ cu șase străzi de la un capăt la altul/ am învățat să accept multe în tăcere./ am văzut animalele muribunde/ pentru binele familiei, frica ochilor, spasmele.// într-o zi, am asistat la nașterea unui vițel mic și plin de sânge pe care tata/ îl trăgea epuizat din corpul vacii./ despre frumusețea acelui moment nu se poate/ scrie în limbajul existenței imediate,/ doar prin imagini inclasabile, delirante.// atunci am înțeles puțin că viața/ nu e doar pentru oameni,/ m-am împrietenit cu animalele din curte”.   

Așadar, conectarea la divinitate, prin rugăciune, precum și înțelegerea misterului vieții, ambele revelații străjuite și garantate de prezența ambilor părinți și chiar a familiei lărgite, au contribuit decisiv la însămânțarea în sufletul și în mintea poetei a adevărului că viața este despre echilibru dintre imaterial și material, între viață și moarte, între durere și fericire, și că acest echilibru capătă cu adevărat sens numai dacă este trăit în iubire. De aici și ultimul vers al volumului, care esențializează la modul ideal toate învățăturile presărate printre rânduri: „câte lumi și câte morți, câtă iubire a fost”.

În final aș mai vrea să punctez și faptul că volumul de debut al Danielei Vizireanu, nu va ajunge aici dispariția, se remarcă și din punct de vedere tehnic, atât prin unitatea tematică, fiecare poem fiind o piesă din puzzle-ul copilăriei, cât și prin cursivitate, prin forța narativă, prin echilibrul imagistic și mai ales prin efectul de melancolie pe care îl imprimă prin aproape fiecare poem. În concluzie, putem afirma cu mâna pe inimă că avem de a face cu un debut puternic, matur, bine lucrat, ce ne promite un traseu poetic ascendent din partea tinerei poete Daniela Vizireanu.