Întoarcerea la poezie

Cronica volumului de poezie, Floare carnivoră, speranța de Luminița Giurgiu

(Editura pentru Artă și Literatură, 2023)

 

 

Într-o lume literară în care poezia lirică a fost înlocuită treptat cu poemul epic, de mai mici sau mai mari dimensiuni și în care metafora a fost detronată de expunerea directă a faptelor și întâmplărilor puse în versuri pentru a fi mai percutante și mai ușor asimilate de cititori, poeta sibiană, Luminița Giurgiu, ne propune prin volumele sale, o întoarcere la poezia autentică (deși nu vorbim și despre o poezie clasică, cu ritm, rimă și măsură), la metaforă și la alte figuri de stil, la filtrarea emoției prin ochiul inimii, adică pe filiera poezie - inimă - minte. Un astfel de volum în care poeta ne invită să degustăm poezie în stare pură este și cel intitulat deosebit de plastic, Floare carnivoră, speranța, apărut în anul 2023, la Editura pentru Artă și Literatură, în colecția Violetm coordonată de Violeta Borzea.

Poezia Luminiței Giurgiu din acest volum nu este închinată unor teme poetice, nu face apel la vreun set de motive lirice, ci este mai degrabă un imn prelung închinat sentimentelor și stărilor sau emoțiilor ce gravitează în jurul vieții sufletești sau spirituale a omului. O primă dovadă în acest sens este chiar poezia ce dă și numele volumului și cu care acesta debutează, Floare carnivoră, speranța: „floare carnivoră, speranţa…// după cea sărutat pe gură romanele proaste din bibliotecă/ mia mâncat sufletul/ până şi minerul viselor însoţind aceste acte abominabile.// a zăbovit îndelung asupra – ah, naş fi vrut să se întâmple –/ ultimului nepricopsit/ despicând lent nervii,/ muşchii, poezia lui tulbure ascunsăn torace/ alte păsări, insecte şi animale vrăjite lanceputul/ lumii de către Circe.// şi ce altceva dulce şi intens/ şi incontrolabil aş putea/ săi ofer?!”.

Ceea ce atrage atenția încă de la această primă poezie a volumului, este intensitatea stărilor pe care poeta le construiește apelând la un cumul de imagini puternice, aș zice chiar la o aglomerare de imagini puternice, de impact, dar care, în mod surprinzător, rămân în esență lirice, izvorâtoare de emoții și sentimente. Desigur, ajută și intervenția retorică a poetei de la mijlocul poeziei, care trimite direct la emoțiile și zbaterile acesteia, precum și invocarea personajului mitologic, Circe, al cărei nume este sinonim cu ispita și cu perturbarea ordinii firești a lucrurilor, ceea ce arată faptul că speranța, este în esență un sentiment dacă nu negativ, cel puțin dăunător, întrucât aduce cu sine, inevitabil, amăgirea, ce va fi la rândul ei urmată de dezamăgire - idee ce mă duce cu gândul la un roman scris de un autor israelian, cu un titlu similar, Speranța: o tragedie de Shalom Auslander.  

Sentimentele de nesiguranță, îndoială sau vulnerabilitate par predominante în versurile poetei, iar acest tip de trăiri atrag după sine și nevoia de auto-protecție, de punere la adăpost din calea posibilelor pericole... sentimentale. Și cum cea mai vulnerabilă, în aceste mici războaie, este inima, ea trebuie cel mai bine protejată. Numai că, din exces de zel sau mai bine spus, din lipsă acută de curaj, protejarea inimii poate deveni sinonimă cu mecanizarea omului, cu transformarea lui într-un om - mașină, mult mai vulnerabil la toată gama de impacturi, atât fizice cât și emoționale: „printre altele, inventase un mecanism de/ scos inima ori de câte ori pleca să te întâlnească:/ un ciob cât unghia unui bemol, o balama/ întro coastă, scripetele deargint crunt/ şi bufnitura, iar la înapoiere/ rotiţele scrâşnite invers în casa/ adormită cu capul în piept./ a ţinut, o vreme, merchezul – copil supus/ este inima cu ochii laureaţi/ ai apei / dar cât anume, cât a ţinut nu/ mai ştiu./ devreme ce cânt melodia aceasta, înseamnă că toate/ sunt la locul lor./ sunt toate la locul lor?”.

De remarcat în poezia de mai sus prezența unui lanț de imagini mecanice, metalice, corozive, din sfera unui univers mult prea teluric, mult prea tehnic, mult prea puțin poetic, dar care, paradoxal, dau naștere poeziei. Și în același timp se achită și de sarcina de a aminti cititorului că viața este populată și de aceste realități dure, contondente, care mențin echilibrul dintre vis și realitate. De altfel, se pare că poeta Luminița Giurgiu are chiar o pasiune pentru sfera aceasta a mecanicii, într-o poezie populată de același tip de imagini, ilustrând și conceptul de libertate, pe care o situează chiar la întrepătrunderea dintre cele două realități: cea senzitivă cu cea senzorială, cea a visului cu cea a realității, unde de altfel îi și este locul, ca un barometru al vieții ce se află: „gustul libertăţii se simte cel mai bine atunci/ când te îmbraci cu un tramvai şiţi pui/ după ureche floarea numită dorinţă şi când/ toţi te întreabă de ce nu preferi avionul şi dacă/ nu cumva/ te plictiseşti de moarte acum toamna// ca şi când libertatea nu sar/ asorta cu rugina/ striptisul copacilor/ febra şi alte mărunţişuri/ zornăitoare// gustul libertăţii se simte în tocăniţa/ uitată pe foc înadins să se ardă// pălăria asta cu aripi/ ţi se/ potriveşte perfect”.   

De altfel, nici dragostea, regina sentimentelor, virtutea virtuțiilor, miezul inimii, nu a scăpat de contactul cu universul mecanicii, ba mai mult, în cazul ei contactul este încă unul și mai dur, fiind vorba despre elemente ce țin de sfera războiului. Desigur, și aici este vorba tot despre o metaforă, anume aceea care spune că, în absența războiului, a tensiunii, a conflictului, fie el și interior, dragostea nu ar avea nicio valoare, niciun temei, și că rolul ei esențial rămâne acela de a fi singurul antidot la anti-tot. Altfel spus, fără umbra războiului pe care trebuie să îl neutralizeze, dragostea nu ar mai avea aceeași strălucire: „dragostea e rotundă./ ca gaura ţevii îmbrăţişând plumbul/ ca hora mercenarilor lipsiţi de simbrie/ lacul drenat de ochiul lunii/ (nu sa găsit încă splendidul cadavru)/ inel umplut cun degettrofeu aruncat/ în punga de catifea la picioarele regelui.// dragostea e/ o carapace rotundă de broască ţestoasă/ stând pe crudele ouă./ o cască de înotător fără cap./ dopul golaş al sticluţei de parfum./ călătoria unei statui fără geamantan/ în jurul lumii.// eu nu ştiu/ nam întrebat/ doar am auzit”. A se remarca aici și referințele culturale la două dintre piesele de teatru absurd ale lui Eugené Ionesco: Ucigaș fără simbrie și Amadeu sau scapi cu greu de el, referințe care trimit, desigur la absurdul războiului căruia doar iubirea îi poate ține piept.

Așadar, poeta Luminița Giurgiu practică o poezie lirică, dar nu lipsită de o strașnică ancorare în concret, în prozaic, în realitatea obiectivă a vieții. De altfel, ceea ce urmărește aceasta prin poezia ei bogată în metafore și pigmentată din belșug cu imagini suave, este o îmblânzire a lumii, o dezvrăjire a răului, o restabilire a unui echilibru emoțional în mintea și sufletul cititorilor săi. Și sunt convins că și reușește.