Cronica volumului Gânduri despre Constantin Noica și alte eseuri de Ionel Bușe
(Editura Paideia, 2024)
Ionel Bușe este profesor de filosofie la Universitatea din Craiova, director al revistei Symbalon (Centrul „Mircea Eliade”), dramaturg și prozator. Printre eseurile sale de filosofie, amintim: Eseuri și schițe ontologice (Brâncuși, 1997), Logica pharmakonului (Paideia, 2003), Filosofia și metodologia imaginarului (Scrisul Românesc, 2005), Du logos au mythos (L’ Harmattan, 2008), Mythes populaires dans la prose fantastique de Mircea Eliade (L’ Harmattan, 2013), Gaston Bachelard. Une poétique de la lecture (L’ Harmattan, 2014) și nu în ultimimul rând, volumul de eseuri, Gânduri despre Constantin Noica și alte eseuri (Paideia, 2024), asupra căruia mă voi apleca în cele ce urmează.
Dintru început voi spune că profesorul Ionel Bușe a fost, asemenea mai cunoscuților Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, unul dintre ucenicii filosofului Constantin Noica, unul dintre cei care i-au frecventat mai întâi operele, apoi „Școala” de la Păltiniș, numai că, spre deosebire de cei doi colegi de ucenicie, deveniți, prin diverse concursuri de circumstanțe, mai cunoscuți pe plan național și internțional, Ionel Bușe a preferat să se dedice carierei universitare în urbea din Bănie, și totodată unei cariere editoriale inclusiv internaționale, după cum am putut vedea în prezentarea de mai sus, evitând însă lumina reflectoarelor. În eseurile Cuvânt pe marginea unui model și Gânduri despre Constantin Noica, primele două din volumul de față, acesta își aduce la rândul său obolul de recunoștință magistrului care i-a definit personalitatea intelectuală și îl portretizează conform propriei relații avute cu acesta, într-un demers foarte asemănător Jurnalului de la Păltiniș al lui Gabriel Liiceanu, altfel spus, ne oferă propria variantă a celebrului jurnal.
Desigur, demersul lui Ionel Bușe nu trebuie înțeles nicidecum ca un contra-Jurnal de la Păltiniș, ca și cum ar avea a-i da vreo replică lui Liiceanu, ci mai curând ca o continuare firească, organică a Jurnalului acestuia. De altfel, Ionel Bușe chiar îi recunoaște meritul lui Gabriel Liiceanu care prin Jurnalul său l-a apropiat și mai mult de Constantin Noica, pe care până atunci nu îl „cunoscuse” decât din cărțile acestuia: „În anii aceia, Noica devenise pentru noi un model spiritual care luase forma a trei „ispite” (folosim aici înțelesul pe care-l dă filosoful) sau seducții, care sunt și cele trei trepte ale inițierii filosofice: andragogică, estetică și metafizică. Prima ispită este cea a „pedagogului” Noica, în sensul lui Platon. La începuturile devenirii întru filosofie aveam nevoie de o călăuză a rătăciților. Atracția era dată de „ispitele bătrâne”, cum le numea el, adică de ispitele bune. Mobilul primei „ispite” nu fusese, însă, pentru mine, Devenirea întru ființă, apărută în 1981, ci Jurnalul de la Păltiniș. Cu primele cărți ale lui Noica, de care aflasem pe la 20 de ani, n-aveam decât o foarte vagă promisiune. Cu Jurnalul de la Păltiniș, Noica mă încuraja să vin la întâlnire. Aici nu era vorba de o idee, ci de om. E adevărat, de unul special”.
Așadar, pentru Ionel Bușe, Constantin Noica, filosoful și pedagogul desăvârșit, cel rămas în istoria culturii române ca unul dintre puținii intelectuali fondatori și conducători de școală, a fost în primul rând om. Sau cel puțin, dincolo de admirația pe care i-a purtat-o pentru dimensiunea sa intelectuală și pentru rolul de magistru, nu a încetat nicio clipă să îl privească și ca pe un om, fie el și spiritualizat, care se comporta perfect omenește, inclusiv atunci când vorbea despre cele mai înalte idei filosofice. De altfel, poate cel mai cald și duios paragraf din eseul Cuvânt pe marginea unui model, este cel în care Ionel Bușe vorbește despre deplina umanitate a lui Constantin Noica: „L-am întâlnit în primăvara lui 1986 la Poșta stațiunii. Avea aura unui aristocrat cu... bască! La fel ca Heraclit, trăia într-o „sărăcie” asumată, fapt ce ține, fără îndoială de natura omului spiritualizat. Te servea cu un pahar de pălincă în mansarda modestă a „Vilei 12”, în care locuia, în cea mai obișnuită calitate de gazdă. Mânca la masă cu tine la Pensiunea din stațiune, în cel mai firesc mod cu putință. La fel se și plimba. Și, culmea, la fel de firesc te certa. Veneam la Păltiniș cu trei cărți în germană, două de gramatică și cu Brief über den humanismus, ultima citită și răscitită cu traducerea în față, spre a mă obișnui cu termenii filosofiei heideggeriene. Ulterior, mi-am exersat bruma de germană pe câteva texte din filosofia lui Nicolai Hartmann (Klainere Schriften). „Heiddeger e prea mult”, spunea Noica. Nu neapărat pentru câteva noțiuni ultracunoscute, întoarse pe toate părțile în tălmăcirea lor în alte limbi, cât, mai ales, pentru limbajul general, care era, într-un fel, o nouă gramatică a gândirii”.
Desigur, cele două eseuri dedicate lui Constantin Noica, deși împreună nu depășesc 80 de pagini de carte, format de buzunar, sunt încredibil de cuprinzătoare și mai ales de concentrate, Ionel Bușe încercând parcă să cuprindă, în cât mai puține pagini o zestre culturală susceptibilă de a nu avea loc, poate nici în 80 de volume. Astfel că, a reda într-o recenzie sau într-o cronică literară, supusă la rândul ei unor rigori editoriale pentru care spațiul tipografic funcționează adeseori ca un pat al lui Procust, întregul conținut de idei, devine o utopie în adevăratul sens al cuvântului. De aceea, în ceea ce privește cele două eseuri dedicate lui Noica, nu voi mai insista decât asupra unui paragraf, din eseul ce dă și titlul volumului, Gânduri despre Constantin Noica, din subcapitolul Despre logos și ispită, în care Ionel Bușe rezumă extraordinar concepția lui Constantin Noica despre raportul de forțe dinte puterea logosului, cea a ispitirii și cea a erosului, în procesul creației, concepție cu care sunt și eu întru totul de acord: „Pentru a fi creator nu ai nevoie de castrare, dimpotrivă. Ispita e în afară dar e și înăuntru. Iar înăuntru e purtătoarea gândului inconștient al ispitei. Or, autocastrarea este automutilare și duce la castrarea însăși a gândului ispitei și, în final, a posibilității ei iscoditoare și iscusitoare de ființă. În felul acesta scoate Noica ispita din închiderea castrării teologale dându-i o șansă întru universal. Nu poți intra în sămânța lucrurilor fără ispitirea vieții. Nu poți porni întru ființă, fără ispitirea concretului devenirii ca eros universal. Nu poți cunoaște înainte de a iubi. Ca să iubești, trebuie să te supui mai întâi ispitirii. Gânditorul dorește paradisul cu lume cu tot. În felul acesta el devine unul din mesagerii devenirii întru ființă”.
În ceea ce privește celelalte eseuri, mă voi rezuma numai la a spune căror personalități culturale, românești și internaționale, le sunt dedicate, și în jurul cărei idei gravitează, cât să trezesc totuși curiozitatea cititorilor și asupra acestora. Astfel, eseul Filosofie și imaginar este dedicat lui Mircea Eliade și are în centrul său tema imaginarului; eseul Macedonski redivivus scoate la lumină două idei filosofice din gândirea poetică a lui Alexandru Macedonski: tema morții și tema androginității; în Semnele timpului sunt „disecate” tema morții în gândirea lui Emil Cioran și nihilismul lui I. D. Sîrbu; iar secțiunea „Addenda” îi este dedicată lui Constantin Rădulescu - Motru, care dezbate „binomul” format din etnicul românesc și ideea europeană.
Însă, deși secțiunea de „alte eseuri” nu mai este dedicată explicit lui Constantin Noica, în fond ea este tot o formă de tribut adus marelui filosof român, pentru că este de la sine înțeles că întregul instrumentar, vocabularul și metodologia eseisticii lui Ionel Bușe își trag seva tot din anii de ucenicie pe lângă magistrul de la Păltiniș, chiar dacă, de bună seamă, acea „sevă brută” s-a transformat de-a lungul timpului în „sevă elaborată” prin lecturile, studiile și desigur întreaga preocupare constantă în sfera culturii, culminând, firește, cu bogata carieră universitară a autorului.
Comentarii
Trimiteți un comentariu