Cronica volumului de poeme, În cădere, becurile se aprind de Savu Popa
(Editura Tracus Arte, 2026)
Savu Popa (născut în 1991, la Sibiu) este poet, prozator, eseist, critic literar, profesor de limba română și doctor în Filologie. A debutat cu volumul de poeme, Ipostaze (Paralela 45, 2017). Au urmat volumele de poeme, Noaptea mea de insomnie (Cartea Românească, 2018), O cameră fără prize (CDPL, 2022) și De-a v-ați ascunselea cu poezia (Școala Ardeleană, 2023), volumul de critică literară, O hermeneutică a incertitudinii. Incursiuni în poezia lui Aurel Pantea și Ion Mureșan (Eikon, 2022), romanul, Rețeaua Subterană (Cartea Românească, 2024) precum și volumele de proză scurtă, Strigoița (Editura pentru Artă și Literatură, 2023) și Arborele îndoielii (Editura pentru Literatură și Artă, 2025). Anul acesta, Savu Popa a revenit cu un nou volum de poeme, În cădere, becurile de aprind, apărut la editura Tracus Arte, volum asupra căruia mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Cu acest nou volum de poeme, Savu Popa este, în egală măsură, același și altul. Și aceasta deoarece, rămâne din „vechiul” Savu Popa, mare parte dintre temele poetice, frazarea recognoscibilă, tăietura versului, dozarea figurilor de stil, perpetua oscilare între micropoemele de esență tare și poemele-fluviu, de largă respirație, în care epicul precumpănește, însă de undeva, parcă de dedesubt, din străfundurile sinelui său poetic, apare acum și un „nou” Savu Popa, care se definește, ca factor de noutate, printr-o abordare mai profundă a vechilor sale teme, și prin explorarea și exploatarea unor dimensiuni noi, psihologică și filosofică.
Iar aceste lucruri devin vizibile încă de la poemul-prolog, în care este descrisă, în cuvinte puține și concise, atât „ruptura” despre care am vorbit, cât și tendința de „scufundare” a sinelui poetic în zona „rădăcinilor”: „Între cel ce sunt/ Și cel ce-am fost// Un zid de umbră/ Pe care se cațără/ Iedera remușcărilor.// O piatră aruncată/ E de-ajuns/ Să spargă/ Zidul/ Ca pe-o fereastră.// Și să pornească/ De la rădăcini// Alarma”. De altfel, majoritatea cuvintelor și imaginilor poetice din acest micro-poem au semnificații din sfera psihologiei și psihoterapiei: „zid”, „umbră”, „iedera remușcărilor”, „a sparge (spărtura)”, „fereastră”, „rădăcini”, „alarma”. Altfel spus, poetul și-a propus ca prin intermediul acestui nou volum de poeme să se auto-psihanalizeze, să se caute pe sine până la rădăcini, să își cunoască și înțeleagă toți factorii care l-au făcut să fie cel de astăzi, pentru a nu trece prin viață, doar în virtutea unei inerții, ci pentru a fi deplin conștient de sine.
Și cum altfel să înceapă acest proces de autocunoaștere, decât cu o retragere discretă din lume, din viața socială, pentru a continua cu o retragere în sine, cu o sondare a subconștientului, cu o discernere între sinele poetic și sinele omului firesc, urmată, firesc, de împăcarea dintre cele două „entități”: „Sunt momente/ În care/ Aș vrea să nu ies/ Prea mult/ În evidență,/ Să fiu ca o gămălie de chibrit arsă/ De câteva zile/ Și abandonată printre alte resturi,/ Undeva la capătul oricărei răbdări,/ Sau ca un bob de nisip/ Care face parte dintre cele/ Pe care nici vântul,/ Nici alți pași,/ Nici marea/ Nu l-au atins vreodată,/ Sau ca un fir de praf care sudează,/ Uneori, vizibilul de invizibil/ În camera mea unde viața/ Îmi transformă tremurul sângelui/ Într-un pseudonim/ Cu care semnează aceeași carte,/ Ale cărei pagini/ Devin din ce în ce/ Mai albe”.
Urmează „coborârea” în copilărie, și aici deosebit de puternic este poemul în care poetul, elev fiind, își umple ghiozdanul cu pământ pentru a se conecta mai bine cu dimensiunea telurică a vieții: „Nu, tată, nu, mamă,/ Pur și simplu,/ Așa-mi venise mie,/ După ce profesoara, la ora de geografie,/ Apucând globul pământesc din carton/ Întocmai ca pe o căpățână de ied/ Găsită la marginea secată/ A unui șanț,/ Ne explicase/ Că pământul este rotund./ Și avusese-n privire o licărire/ De ziceai că ochii ei, mici și negri,/ Aveau să se deschidă ca niște petale/ Din care te miri ce urma să răsară,/ Fie o jerbă de păpădii, fie un lotus de foc./ Voiam/ Să am în spate/ Pământ,/ Cât mai mult,/ Să-i simt rotunjimea/ Care să dea o formă spinării mele,/ Să o mângâie, în permanență,/ Matern,/ Să aflu dacă, din această pricină,/ Inima bate mai repede sau mai încet./ Să fiu ca acel titan/ Care cărase în spate planeta/ Sau să aștept pământul acela/ Să devină o mică planetă/ Legată printr-un cordon ombilical/ De întregul meu corp”.
Apoi, nu poate lipsi „plimbarea” prin universul bunicilor, pentru o mai bună cunoaștere a rădăcinilor, ambii bunici dovedindu-se a fi oameni speciali, cu puteri supranaturale asupra stihiilor: bunicul se putea „conecta” cu „depărtarea”, înțeleasă însă ca o metonimie a dimensiunii spațiu-timp: „Bunicul avea/ Un obicei,/ În fiecare dimineață,/ Cât mai devreme,/ Ieșea afară-n prag/ Și privea/ Depărtarea./ Uneori, aceasta/ Părea un șarpe trezit din somn,/ Alteori,/ Tăișul/ Unei seceri/ Pe care/ Răsăritul/ Pășea/ Într-o echilibristică/ Însângerată./ Doar lui/ Depărtarea/ Îi șoptea/ O întreagă poveste/ De lungimea/ Celor o mie și una de nopți,/ În acele clipe/ Pe care să le-numeri/ Pe degetele unei mâini,/ Dintr-o răsuflare./ Și îl făcea să pară/ Atât de transparent,/ Încât noi,/ Când ne trezeam/ Și ieșeam din cameră,/ Adesea/ Vedeam prin el cum/ Depărtarea/ Devenea/ O rădăcină/ A inimii sale/ Ce-l lega/ Definitiv/ De lumea aceasta”; iar bunica, la rândul ei se conecta, cu „întunericul”, devenit „ger”, pe care-l îmblânzea, înțelegându-se prin aceasta, o dispoziție a bunicii de a desțeleni atât pentru sine cât și pentru ceilalți, cei dragi, ai casei, hățișul de traume, de angoase, de lupte interioare și alte manifestări a ceea ce în limbaj psihologic modern poartă numele, metonimic, de „umbră”: „Bunica,/ După ce ne trimitea/ La somn,/ Mergea tiptil/ În dreptul ușii,/ O deschidea ușor,/ Ieșea puțin afară,/ Atât cât să tragă în piept/ Nu aerul rece, tăios,/ Ci întunericul, puțin din miezul lui arzător,/ Aștepta câteva clipe/ Până ce, cu pași de mâț negricios, sfrijit,/ Gerul urca tiptil scările, ajungea în dreptul ei,/ I se gudura la picioarele/ Învelite-n ciorapii de lână călduți,/ Apoi, ea îi căuta privirea, își vorbeau astfel,/ De la ochi la ochi,/ Ochii de prescură ai bunicii/ Și ochii de funingine ai gerului/ Contopiți într-o îmbrățișare albastră,/ Apoi, ea răsufla ușurată, înfiorând cerul,/ Iar luna prindea a se roti rar,/ Precum roata cea mică de la fântâna bătrână,/ Patriarha satului,/ Iar în jur se auzea o melodie din epoci de demult,/ Când flașnetele erau la modă și valsurile/ Și bilețele de dragoste”.
Desigur, ambele poeme dedicate bunicilor sunt deosebit de mișcătoare și aș îndrăzni să spun, cele mai poetice din tot volumul, adică cele mai împregnate de metafore deosebite, atât prin frumusețe cât și prin profunzime.
Dar pentru că, atât coborârea poetului în copilărie, cât și plimbarea prin universul bunicilor, au darul de a stabili conexiuni mai curând cu dimensiunea telurică, cel mult, prin extrapolare, cu dimensiunea orizonatală a vieții, pentru completarea „crucii” existențiale, cu dimensiunea verticală, poetul face apel la conectarea cu divinitatea. Și pentru că simte și vede cu ochii minții că atunci când: „În casă e liniște”, „Dumnezeu se apleacă asupra ei”, acesta înțelege că este legat mai mult decât ombilical de Dumnezeu, cu legături nevăzute, dar foarte puternice: „Inima mea,// Satelitul natural/ Al lui Dumnezeu”, relație salvatoare, ce provoacă „Atacul/ De panică/ Al Singurătății”, aducând astfel, după o oarecare zbatere, liniștea și echilibrul.
De altfel, întreg noul volum de poeme al lui Savu Popa este despre echilibru, despre cunoașterea de sine, despre acceptarea micilor neplăceri ale vieții și în final, despre găsirea unei liniști profunde ce face ca viața să meargă mai departe, cât se poate de firesc. Altfel spus, Savu Popa ne servește un manual de trăire firească a vieții.
Comentarii
Trimiteți un comentariu