Adevărata biografie a lui Richard Brautigan

 

Cronica volumului de poeme, Iubirile pierdute ale lui Richard Brautigan 

de Andrei Mocuța

(Editura Tracus Arte, 2026)

 

Andrei Mocuța (născut în 1985) este poet, prozator, traducător și profesor de limbi străine. Pasiunea acestuia pentru doi dintre scriitorii americani, J. D. Salinger și Richard Brautigan, dusă până la nivelul unei frumoase obsesii literare, este deja cunoscută de toată lumea literară românească. Despre J. D. Salinger și-a scris teza de doctorat în Filologie, Portret al artistului in absentia: J.D. Salinger, o monografie, publicată în volum în anul 2015, la editura Universității de Vest. Apoi i-a dedicat volumul de proză scurtă, Superman vs. Salinger (Paralela 45, 2018) și romanul Salinger și fata cu părul roșcat (Polirom, 2025). Pasiunea pentru Richard Brautigan, desfășurată în paralel cu cea pentru Salinger, s-a manifestată mai întâi prin traducerea antologiei poetice, Ilustrată din Chinatown (Paralela 45, 2018), apoi prin volumul hibrid, Biblioteca Brautigan (un documentar) (Casa de Pariuri Literare, 2021) și, pentru echilibrarea parității, prin noul său volum de poeme, intitulat, Iubirile pierdute ale lui Richard Brautigan, apărut recent la editura Tracus Arte.

 Înțelegem, din prefața acestei cărți faptul că Andrei Mocuța a început să lucreze la acest volum pe măsură ce citea cartea Jubilee Hitchhiker: The Life and Times of Richard Brautigan, o biografie masivă a acestuia, semnată de prietenul său, Wiliam Hjortsberg, cel mai probabil singura biografie autorizată. Eu însă spun din capul locului că abia aceasta, semnată de Andrei Mocuța este adevărata biografie a lui Richard Brautigan. Pentru că ce poate fi mai adevărat în și din viața unui om, fie el scriitor sau simplu muritor, decât intimitatea sa sufletească, iubirile sale, pierdute sau realizate, durerile, momentele de fericire extatică, mirările, erorile, într-un cuvânt, viața sa sufletească.

Așa cum sugerează și titlul volumului, accentul cade pe iubirile erotice, chiar dacă pierdute, ale lui Richard Brautigan, care se pare că au fost destul de multe, această inconstanță sentimentală întâmplându-se din cauza incapacității acestuia de a rămâne pentru mult timp într-o relație amoroasă, devenind de cele mai multe ori toxic: „prima fată de care s-a îndrăgostit/ la 19 ani/ avea numele Linda Webster/ erau nedespărțiți/ ea râdea tot timpul la glumele lui/ scriau împreună la mașina de scris/ scurte povești sau poeme/ unul dintre ei începea un text/ și celălalt îl termina/ a fost cea mai fericită vară/ din viața lui// într-o zi/ fără ca Linda să știe. A scris o povestire pe care a semnat-o/ cu numele ei/ și a trimis-o/ la un concurs pentru tinere talente// peste câteva săptămâni/ a fost anunțat/ că textul a fost respins/ întocmai ca/ sentimentele/ lui/ pentru Linda”; „Marcia Pacaud/ era din Quebec/ și avea/ o afinitate pentru poeți// lucra într-o librărie/ și era prietenă/ cu poetul și compozitorul/ canadian. Leonard Cohen// Richard i-a prins/ imediat slăbiciunea/ și într-o singură/ zi de vară/ pe la mijlocul lui iulie/ a scris cinci poeme/ pentru Marcia/ patru despre părul ei/ blond/ și unul despre ceasul/ ei de mână pe care/ nu-l dădea niciodată/ jos/ nici măcar atunci/ când făceau dragoste// la părăsit/ la două săptămâni/ după ce s-au mutat/ împreună/ pentru că Richard/ devenea sufocant/ atunci când femeile/ începeau/ să-l iubească// nu l-a prevenit/ nu i-a scris vreo scrisoare/ de adio/ și-a lăsat/ ceasul pe noptieră/ și a plecat”.  

Desigur însă că și inconstanța amoroasă invocată mai sus are cauzele sale psihologice, iar aici cel mai probabil a atârnat foarte greu faptul că Richard Brautigan a avut o relație foarte defectuasă cu tatăl său, care a fost mai mult absent din viața sa: „Bernard Brautigan nu a știut/ că are un fiu/ până când băiatul crescuse deja/ ca un copac în spatele casei// când era întrebat/ de prieteni/ Richard ridica din umeri/ de parcă tatăl lui/ ar fi fost un zvon/ un nume pe un bilet căzut/ din cer// unii oameni/ sunt continente separate/ chiar și atunci/ când trăiesc pe aceeași hartă/ la fel cum/ unii tați te cresc cu dragostea lor/ iar altora le crești tu/ acea parte pierdută/ ca să nu devii la rândul tău/ un om care pleacă/ înainte ca/ cineva să te strige pe nume”.

De bună seamă că efectele relației defectuase a lui Richard Brautigan cu tatăl său, Bernard, s-au răsfrânt și asupra relației poetului cu fiica sa, Iahthe, căreia nu a știut să îi fie tată în adevăratul sens al cuvântului, dar de care s-a străduit să rămână aproape, chiar dacă, mai degrabă ca un fiu al acesteia, ea fiind cea predestinată să-i fie sprijin real, nu invers, cum ar fi fost normal: „în unele dimineți/ Richard își punea mustața la loc/ ca pe o armură subțire/ și-și îmbrățișa copila/ cu o stângăcie care semăna/ cu o rugăciune// când scria/ îi lăsa numele pe marginea hârtiei/ „Ianthe”/ ca un ghimpe sau o ancoră/ nici el nu știa sigur/ uneori se simțea tată/ alteori copil pierdut/ ea îi păstra cărțile/ ca pe niște bucăți de zăpadă/ care nu se topeau niciodată/ nici măcar în verile toride/ din Montana/ care miroseau a iarbă arsă/ și a tristețe dionisiacă// el venea noaptea în camera ei/ beat/ tremurând/ să-i citească povești proaspăt scrise/ de parcă poveștile/ ar fi putut ține moartea la distanță/ alteori apărea/ cu o bucată de săpun în palmă/ și îi spunea/ „aceasta e ultima mea dorință”/ iar într-o dimineață/ prea luminoasă pentru asemenea cuvinte/ i-a zis/ „dacă nu erai aici/ m-aș fi sinucis azi-noapte/ dar nu voiam/ să fii tu cea care mă găsește”// Ianthe nu plângea/ copiii păstrează lacrimile în locuri/ pe care adulții le-au uitat/ dar în ziua aceea/ în aerul transparent al Montanei/ ea a înțeles/ că iubirea poate fi o salvare/ și totodată o povară/ care cântărește cât un om mare/ beat/ sprijinit de tine toată viața”.

Vedem, așadar, că singura constanță sentimentală din viața lui Richard Brautigan a fost sentimentul de incertitudine, de nesiguranță de sine, de neîmplinire de sine. După ce în copilărie și adolescență i-a fost refuzată dragostea tatălui, mai târziu, deși a vrut să iubească și chiar a iubit mult, în felul său neînțeles, a ratat întâlnirile providențiale cu iubirea fiicei sale, Ianthe, dar și cu iubirile erotice, ce au devenit astfel, fiecare în parte, iubiri pierdute. Nu am greși cu nimic dacă am spune că deși a iubit mult, singura „iubire” care a rămas lipită de el a fost singurătatea, înțeleasă atât ca lipsa unei iubite, cât mai ales ca însingurare interioară. Poate tocmai de aceea, unul dintre cele mai mișcătoare poeme din volum este acela în care poetul Andrei Mocuța ilustrează marea singurătate existențială a lui Richard Brautigan: „Masako înseamnă/ eleganță feminină în japoneză// la o lectură din Colorado/ s-a apropiat de ea/ și a întrebat-o de unde e/ „din Japonia” i-a răspuns/ „ți-e foame?” a întrebat-o/ „așteaptă-mă/ sub copacul acela și/ îți voi aduce mâncare”// în Japonia/ era considerat nepoliticos/ să privești pe cineva/ în timp ce mănâncă/ dar Masako s-a conformat// el i-a adus o farfurie plină/ și o furculiță din plastic/ și i-a spus/ „aștept să mănânci”// Masako i-a explicat/ că eticheta din țara ei interzice/ să mănânci/ atunci când cineva te privește// „știu asta”/ a răspuns Richard/ „știu”/ și a început să-i povestească/ despre cele patru călătorii/ ale lui la Tokio/ despre oamenii și umbrele/ care se lipiseră/ de memoria lui ca niște/ etichete// în timp ce vorbea/ ridica bucățele de mâncare/ cu degetele/ și le apropia de buzele ei/ ca și cum ar fi încercat să hrănească/ nu o femeie/ ci amintirea orașului/ pe care încă îl purta în sânge// Masako a deschis gura/ uimită de propria supunere/ și a mâncat/ simțind că acceptarea ei/ nu avea legătură cu foamea/ ci cu felul în care oamenii singuri/ caută în alții o portiță/ înapoi/ spre locurile/ unde au fost fericiți”.

Andrei Mocuța, fiind un mare pasionat de viața și opera scriitorului american, a pătruns cu atenție și delicatețe în viața intimă și emoțională a acestuia și a ilustrat-o magistral sub forma unor poeme, scrise de altfel într-un stil care se apropie considerabil de cel al lui Richard Brautigan însuși, dovadă că între cei doi s-a creat, ca un arc peste timp, inclusiv o conexiune generală, atât emoțională cât și stilistică.