Cronica volumului de poeme, Și tu, Iohanan de Ivan Pilchin
(Editura ARC, 2024)
Ivan Pilchin (născut în 1983) este poet, traducător și cercetător, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și Facultatea de Drept a Universității de Stat din Moldova. Este magistru în filologie germanică. A activat în calitate de lector universitar la Departamentul de Literatură Universală și Comparată, USM și de traducător la Radio Europa Liberă, Biroul din Chișinău. În prezent este șeful Secției activitate editorială din cadrul Bibliotecii Municipale „B. P. Hașdeu” din Chișinău și redactor șef al revistei de biblioteconomie, științe ale informării și de cultură, BiblioPolis. A publicat mai multe articole și studii în domeniul filologiei, a realizat, în colaborare, manuale de literatură universală, a tradus numeroase volume de literatură în și din limbile rusă și română. Ca poet a semnat volumele de poeme, Omul-acvariu (Editura ARC, 2018) și Și tu, Iohanan (Editura ARC, 2024). Asupra celui din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Titlul volumului, Și tu, Iohanan, face trimitere la persoana Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan și la episodul cu rugăciunea lui Iisus Hristos din grădina Ghetsimani, relatat în toate cele patru Sfinte Evanghelii, episod rescris de Ivan Pilchin, care se identifică, aici, cu Iohanan (Iohanan = Ioan = Ivan) și integrat în cuprinsul acestui volum. Cu toate acestea, conținutul cărții nu este unul direct religios, în afară de poemul invocat, cel puțin la prima vedere, ci mai degrabă unul psihologic, moral, existențial. Sunt explorate și exploatate teme precum trauma transcenerațională, nevoia de regăsire a sinelui și de ancorare în propria identitate, dragostea și iertarea, nelipsind nici poeme în care poetul critică fățiș războiul din Ucraina. Putem spune că acest nou volum de poeme este în primul rând un imn închinat vieții sub toate aspectele sale.
Nucleul ideatic al volumului este reprezentat de ciclul de poeme, Cel care are vocea mea, în care este ilustrată căutarea sinelui, acesta fiind precedat de secțiunea intitulată, deloc întâmplător, Și voi fi eu, formată dintr-un singur poem, Dachau, în care este ilustrată figura bunicului Gavriil Pilkin, care a trecut prin lagărele naziste, și urmată de ciclurile poetice, Poemele acestui oraș și Apa grea, în care accentul se mută pe relațiile poetului cu semenii săi și cu viața cotidiană, precum și pe modul în care acesta se raportează la evenimentele istorice pe care le-a trăit fie conștient, fie prin relatările părinților: Accidentul nuclear de la Cernobîl sau Războiul din Ucraina.
Din primele două secțiuni se înțelege că poetul se simte cumva rourat de destinul tragic al bunicului, de persoana căruia se simte legat ombilical, ceea ce este firesc din perspectiva genealogiei: „locul acela/ există// pentru că a existat/ în viața ta// și fiindcă/ ai existat tu/ exist și eu”; și că este într-un amplu proces de recunoaștere a sinelui, în primă fază simțindu-se mai degrabă scindat de luptele sale interioare: „undeva/ pe cealaltă parte/ a lumii/ a orașului/ a străzii acesteia/ fără început și fără sfârșit/ cineva are vocea mea/ mersul meu/ râde ca mine/ citește aceleași cărți/ se teme de aceleași lucruri/ visează la fel/ scrie acest text// (...)// uneori mă gândesc/ la cel care/ are vocea mea/ mersul meu/ râde ca mine// uneori îl uit/ uneori îmi pare că nici el nu este unicul// că mai sunt mulți din acei care/ au vocea mea/ mersul meu/ sau râd ca mine// și că tocmai eu/ sunt acela/ pe care ei îl numesc/ celălalt// pe care îl caută/ și nu l-au găsit încă// pe care îl caut/ și nu l-am cunoscut/ deocamdată”; dar mai apoi reușind să se identifice cu sine însuși, ba încă într-o manieră deosebit de frumoasă, frumusețe ce nu vine, în mod surprinzător din atingerea vreunei stări de grație, de beatitudine, ci din atingerea unui echilibru între binele și răul interior, între întunericul și lumina ce alcătuiesc sinele, precum și din găsirea armoniei cu care poetul ajunge să se raportează la sine însuși: „sunt frumusețea/ care nu-și spune/ pe nume// sunt calmul/ cuvintelor spuse// sunt liniștea/ cuvintelor nespuse// sunt bucuria/ care spune/ sunt// sunt cicatricea/ care nu-și spune/ pe nume// sunt povara/ cuvintelor spuse// sunt chinul/ cuvintelor nespuse//sunt durerea/ care spune/ sunt”.
Și totuși, de ce a ținut poetul să își numească volumul, și tu, Iohanan, făcând astfel referință la dramaticul episod biblic al rugăciunii lui Iisus din grădina Ghetsimani, la care participă și cei trei apostoli, Simon Petru, Iacov și Ioan (Iohanan), care însă adorm, neputând să privegheze până la capăt. Este aici, desigur, o metaforă a vieții în general: oricărui om i se poate întâmpla, ca în ciuda dragostei sincere și a celor mai bune intenții, să sucombe în ispită, în lașitate, în neputință sau în slăbiciune, tocmai într-un moment esențial, capital, crucial, în care tocmai afirmarea dragostei necondiționate față de celălalt dă sens adevărat vieții. Și atunci ce rămâne? Remușcările celui ce-a căzut? Sau totul este restabilit prin iertarea oferită celui slab de cel ce se dovedește a fi fost mai puternic, o iertare ce nu poate izvorî decât din iubirea necondiționată, de sorginte mesianică. Așa că, ideea substanțială a acestui volum de poeme, cea care umbrește protector nucleul ideatic mai sus ilustrat, este aceasta: viața nu este, în fond, decât despre dragoste și iertare, ambele oferite necondiționat.
Comentarii
Trimiteți un comentariu