Cronica volumului Istorie locală (microroman) ... și alte munci de Gheorghe Dobre
(Editura Metamorfosi, 2026)
Gheorghe Dobre (născut în 1955 în comuna Ion Roată, jud. Ialomița), este poet, prozator și eseist, licenţiat în istorie. Membru fondator și președintele Asociației Culturale Helis Slobozia, redactor șef al revistei și editurii Helis. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Debut literar în revista Steagul roșu din București, 1972; debut editorial în volumul colectiv, Cântece și semne, Urziceni, 1982; debut în volum de autor: Hiperouranios Topos, editura Star Tipp, Slobozia, 1998. Dintre volumele ulterioare, amintim: Despre singurătate ca esenţă a materiei (Star Tipp, 1999), Dragon cu lotuși în gură (Star Tipp, 2000), Ghilotina realității (Star Tipp, 2001), Exerciții de libertate - Antologie (Helis, Slobozia, 2005), Devoratorii de iluzii (Helis, 2007), Minciuna din literă (Helis, 2010, 2013), Sărind din piatră în piatră (Helis, 2011); Trofee (Helis, 2012). Și au trăit mulți ani, fericiți (Helis, 2014), Fragmente - eseuri (Helis, 2016). A realizat stilizarea versurilor din antologia de poezie macedoneană, Omul acela vine de undeva, traducere Dimo Naun Dimcev (Helis, 2016). În anul 2016 a fost laureatul Festivalului Internaţional de Poezie - Întâlnirile Literare de la Struga, precum și al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea, pentru promovarea cu consecvență a schimburilor culturale în Balcani. În anul 2018 a primit marele premiu internațional Sceptrul Poeziei la Skopje, Macedonia de Nord, oferit de Uniunea Scriitorilor din Macedonia. Cea mai recentă apariție editorială a sa este volumul de proză, Istorie locală (microroman)... și alte munci, apărut în anul 2026, la editura Metamorfosi din Slobozia. Asupra acestuia mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
În microromanul, Istorie locală, Gheorghe Dobre rescrie sau mai bine spus, recrează, prin intermediul limbajului specific, atmosfera Broșteniului din vremea lui Evanghelie Zappa, respectiv, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Evanghelie Zappa a fost un moșier aromân din zona Albaniei, la acea vreme, parte a Imperiului Otoman, care s-a implicat atât ca logistică, cât și cu mari sume de bani, în procesul de reînființare a Jocurilor Olimpice din Grecia, și care s-a stabilit, în a doua parte a vieții sale, la Broșteni, Ialomița, de unde a continuat să conducă multe afaceri, dar și să facă multe fapte de filantropie. Se știe despre el că a ajutat cu sume mari de bani, atât înființarea Academiei Române, cât și reconstrucția Bucureștiului, grav avariat în urma unui incendiu cumplit.
Cu toate acestea, Zappa nu a fost doar un mare filantrop, ci, după moda vremurilor, și un mare deținător de sclavi rromi și un mic tiran local, care trăia în desfătări în conacul său de la Broșteni, comportându-se cu localnicii ca un stăpân despotic căruia i se cuvine absolut orice, pentru propria-i plăcere. Anume această latură, cvasi-întunecată a lui Zappa, o ilustrează în acest microroman, Gheorghe Dobre, care îi dă personajului său numele de Zipa-Zipacitul, un nume cu rezonanță în egală măsură comică, dar și amară, care surprinde inclusiv dimensiunea de „căpcăun” a lui Zappa, adică de brută umană ce nu se dădea înapoi de la nicio josnicie pentru a-și astâmpăra atât pântecele proeminent, cât și poftele păcătoase: „Tiranosaurus erectus kir Zipa goli ultima farfurie din lungul cortegiu de farfurii, castroane și alte obiecte în care se poate ține mâncarea, ce se aflau în fața lui pustiite, grohăi, mâtâi, se șterse la bot cu un prosop cât un cearceaf, se foi pe scaunul care începu să se vaite sub greutatea lui, cum de altfel făcea orice îl avea pe el deasupra, tot domeniul lui se văita da’ îl suporta, acum urma narghileaua, prost obicei, nu de el adus din orient, îl năpădeau presimțirile, mâna lui de fier ruginise, nu, nici vorbă, fabrica merge? îl întrevă pe Milondre și-acesta zise da, în vreme ce repezea pe sub masă un picior de haidamac în dosul unei pisici insistente, merge, stăpâne, că nu s-a mai văzut așa dihanie p’acilea șa, și vezi să nu se-mbete ăia cu spirt, că era fabrică de spirt, i-am scos din pământ, bordeiași nenorociți, și i-am băgat în fabrică, le-am adus motor de vapor, să nu-și bage capetele-n curele că-i face terci și io n-am nevoie de morți decât dacă-i sugrum cu mâinile mele, așa să știi, și să duci spirtul de săptămâna trecută prin Urziceni, spre București, că vodă vrea spirt și de ce să nu zornăie aurul ui în teșchereaua mea, că nimic nu pute dacă vine de la vodă, mai ales banii, zicea pufăind cercuri de fum aromat, înconjurat ca Olimpul de nori misterioși, să-mi aduci o femeie, bubuia Zeus din înălțimi, ba nu, vreau fată mare și fata mare apăru deîndată, p’aia de-am văzut-o ieri în casă la Mirmilică, abia îmbrăcată cu niște gioarse, da’ frumoasă, te fac zeiță, și ea habar n-avea ce-i aia, da’ dacă zicea boierul fie și zeiță, te fac femeie, bogată, și șuncile-ncepură să-i tremure disgrațios, singure, necontrolate”.
Așadar, prin a sa Istorie locală, Gheorghe Dobre completează, cu latura sa întunecată, povestea de succes a moșierului Evanghelie Zappa, considerat părintele modern al olimpismului. Desigur, este de analizat cu mare atenție atmosfera pe care autorul o crează în jurul personajului său, prin intermediul limbajului. Avem aici de a face cu un limbaj original, obținut prin fuziunea dintre o încercare de reproducere a limbii române vechi, cu accente de suprarealism și absurd de sorginte urmuziană. Efectul obținut prin această tehnică de limbaj este acela că povestea ajunge să fie spusă, nici cu umor, nici cu jale, ci cu „vocea resemnată” a realității obiective a veacului respectiv, care nici nu laudă, nici nu deplânge acea epocă, ci o ilustrează așa cum a fost, fără judecăți postume ce oricum nu mai pot schimba trecutul.
Microromanul este urmat de o serie de „alte munci”, adică de proze scurte, independente între ele ca tematică, dar unite prin tehnica limbajului, tehnică ce descinde din cea ilustrată mai sus, dar în care predomică absurdul și suprarealismul, în detrimentul factorului arhaizant, aspect explicabil prin faptul că „muncile” acestea nu mai au legătură directă cu epoca lui Zipa - Zipacitul, ci doar „împrumută” ceva din absurditatea acelor timpuri, ca o dovadă că uneori istoria se „reciclează” de la sine.
Un aspect definitoriu al acestor „munci” îl constituie tendința autorului de a lua în răspăr marile mituri ale umanității, scriind astfel câteva file ale unei posibile istorii paralele, care să răspundă la veșnica întrebare: cum ar fi fost lumea dacă cutare eveniment se desfășura altfel decât a consemnat istoria oficială. Și ca o mare dovadă de curaj, autorul atacă inclusiv mitul biblic al Pomului Cunoașterii: „Să ne-nchipuim un pom. Un păr. Și-n tot acest pom, o singură pară. Coaptă așa și-așa. Și, lângă pară, o pasăre. O cioară, de exemplu. Sau, și mai bine, o vrabie. Care pândește, răbdătoare, apariția viermelui. Pentru că para se copsese forțat, datorită minerului nepoftit. Pară ecologică. Vine ploaia. Dedesubt, Adam, dârdâind cam tare, de frig, se-ntreabă dacă nu cumva șarpele l-o fi păcălit. Ăsta nu-i pomul cunoștinței binelui și răului? Ce caută cioara (sau vrabia) în el? Și fructul pe care-l aștepta să cadă, să-l mănânce și să i se deschidă ochii, în sfârșit, prea seamănă cu-o pară! Dacă priveai mai atent, chiar era o pară. Uimire și îndoială maximă. Nici n-a mai apucat să mănânce para pentru că, din cauza îndoielii, a fost scos grabnic, în șuturi, afară din rai”.
Așadar, în Istorie locală ... și alte munci, chiar avem de a face cu pagini de istorie, fie ea și contrafăcută, închipuită sau paralelă, dar care păstrează marele merit de a pune mintea cititorului la treabă, pentru a plămădi noi planuri care să-l ferească de repetarea părților întunecate ale istoriei reale.
Comentarii
Trimiteți un comentariu