Mitul lui Cain în Geneza biblică
și în operele literare omonime de Lord Byron și José Saramago
După cum am formulat și în titlul acestei lucrări, mă voi apleca asupra mitului lui Cain, pe care îl voi urmări pe trei coordonate: în spațiul său originar, anume în cartea Facerea din Biblie (Sfânta Scriptură), în opera omonimă a lui Lord Byron și în opera, de asemenea omonimă a lui José Saramago.
Dar de ce spunem despre Cain că este sau mai bine spus, că generează un mit, de vreme ce el este, în primă instanță, un personaj, ce-i drept, controversat, din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament. Cum se face tranziția de la cartea sfântă la mit/mitologie? Este ea o tranziție firească, organică sau mai curând una artificială? Pentru a afla răspunsurile acestor întrebări, consider necesar să operăm unele delimitări conceptuale, cum ar fi: Ce este mitul? Ce este Biblia? Putem vorbi despre mituri biblice? Putem analiza mitul lui Cain din perspectiva literaturii comparate?
I.1 Ce este mitul?
Pentru a încerca să răspundem acestei întrebări pe cât de punctuală pe atât de exhaustivă, ne vom opri asupra cuvintelor lui Victor Kernbach prin care încearcă să dea o definiție satisfăcătoare mitului, respectiv mitologiei, din introducerea lucrării sale, Miturile esențiale: „Periodic, omenirea se readresează miturilor pe care le-a creat în zorii gîndirii sale deductive și le-a transmis din etapă în etapă cu cele mai diferite mijloace ale instrumentarului epic: și, ori de cîte ori își compun alte mituri sau le neagă pe cele rememorate, oamenii își redefinesc poziția spirituală față de mitologie. Dar ce este mitologia cu adevărat pare încă destul de greu de stabilit. Fiind una dintre cele mai vechi stări culturale ale minții omenești (dacă nu chiar cea mai veche) și astfel hrănind aproape toate formele ulterioare în modurile cele mai diferite, mitul a intrat demult în circulația largă a culturii scrise; de aici și nemăsurata fluctuație a încercărilor de a-l defini, adesea influențate inexact de etimologia greacă a cuvîntului (μΰθος - poveste), deși termenul folosit de toată lumea nu a rămas niciodată acolo. Într-adevăr, o definiție exhaustivă este imposibilă, chiar dacă, printr-un efort de aglomerare a noțiunilor, am putea spune în linii mari că mitul este o narațiune tradițională emanată de o societate primitivă imaginîndu-și explicarea concretă a fenomenelor și evenimentelor enigmatice cu caracter fie spațial, fie temporal, ce s-au petrecut în existența psihofizică a omului, în natura ambiantă și în universul vizibil ori nevăzut, în legătură cu destinul condiției cosmice și umane, dar cărora omul le atribuie obîrșii supranaturale datînd din vremea creației primordiale și, ca atare, le consideră sacre și revelate strămoșilor arhetipali ai omenirii, de ființe supraumane în clipele de grație ale începuturilor”. Așadar, mitul este, mai pe scurt, o poveste ancestrală, care aduce cu sine o revelație despre modul în care lumea s-a clădit și a evoluat din cele mai vechi timpuri până astăzi.
I. 2. Ce este Biblia?
Potrivit mitropolitului Irineu Mihălcescu, unul dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe Române și membru al Academiei Române, „Sfânta Scriptură sau Biblia, este o adunare de cărți care au fost scrise de bărbați sfinți sub insuflarea Sfântului Duh și despre care Biserica ne spune că adună cuvântul lui Dumnezeu. Ea constă din două părți: din Legea Veche sau Vechiul Testament, care cuprinde cuvântul lui Dumnezeu descoperit lumii înainte de Iisus Hristos, și din Legea Nouă sau Noul Testament, care cuprinde cuvântul lui Dumnezeu descoperit prin Iisus Hristos și prin Sfinții Apostoli”.
I. 3. Putem vorbi despre mituri biblice?
Am văzut în definiția Bibliei două elemente care concordă perfect cu elementele similare din definiția mitului, și anume: 1) atât în mituri cât și în Biblie sunt expuse povestiri ancestrale, narațiuni fondatoare, care relatează întâmplări sacre; 2) și miturile și Biblia sunt formulate, sunt emise sau revelate de către ființe supraumane, ba mai mult, dacă în cazul miturilor, aceste ființe nu sunt cunoscute, ci doar bănuite, în cazul Bibliei, se vorbește în unanimitate despre inspirația Duhului Sfânt, care le insuflă scribilor conținuturile sacre pe care să le transmită omenirii spre mântuire. Așadar, putem vorbi fără teama de a greși despre faptul că narațiunile biblice sunt totodată și narațiuni mitice. De altfel, se vorbește, pe scară largă, în cultura omenirii despre mitul adamic sau al primilor oameni, pe care se grafează, cu îngăduință și mitul androginului, despre mitul lui Cain, despre mitul potopului, al uriașilor celor necucernici, despre mitul lui Enoh, al lui Iov, al Leviathanului și așa mai departe.
În ceea ce mă privește, mă voi apleca, în cele ce urmează, doar asupra mitului lui Cain, cel care, ucigându-și fratele, pe Abel, din invidie, devine primul criminal din istorie, dar pe care Dumnezeu, în chip aparent de neînțeles, nu îl pedepsește cu moartea, ci dimpotrivă, îi face un semn misterios prin care este protejat de oricine ar vrea să îl ucidă și este condamnat totuși la o veșnică peregrinare prin lumea largă.
Și pentru că voi aborda mitul lui Cain din perspectiva literaturii comparate, voi oferi în cele ce urmează și o definiție a literaturii comparate.
I.4. Ce este literatura comparată?
Potrivit lui Daniel-Henri Pageaux, „Literatura comparată este arta metodică de a apropia, prin cercetarea raporturilor de analogie, înrudire și influență, literatura de alte domenii de expresie sau de cunoaștere, faptele și textele literare între ele, distanțate sau nu în timp și spațiu, cu condiția ca ele să aparțină unor limbi sau culturi diferite, și să fie integrate într-o tradiție comună, în vederea descrierii, înțelegerii și justei lor aprecieri”.
Așadar, mitul lui Cain se pretează unei analize din perspectiva literaturii comparate, atât prin prisma comparării cu textul originar, biblic, și cât și prin prisma comparației între cele două lucrări mai sus numite, respectiv poemul dramatic, Cain de Lord Byron, scris în secolul al XIX-lea în Anglia și mini-romanul Cain de José Saramago, scris în secolul XX, în Portugalia, ambele pornind însă de la referatul biblic.
II. Expunerea referatului biblic despre Cain și Abel, însoțit de câteva reflecții teologice și filosofice
II.1. Expunerea referatului biblic despre Cain și Abel
Referatul biblic despre Cain și Abel este cuprins în cartea Facerea sau Geneza, în capitolul al patrulea, versetele 1 - 17: „După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: "Am dobândit om de la Dumnezeu". Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ. Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui, iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fața ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!" După aceea Cain a zis către Abel, fratele său: "Să ieşim la câmp!" Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: "Unde este Abel, fratele tău?" Iar el a răspuns: "Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?" şi a zis Domnul: "Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ". Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: "Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta. De mă izgoneşti acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la faţa Ta şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni, mă va ucide". Şi i-a zis Domnul Dumnezeu: "Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi". Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare. Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden. După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh”.
II.2. O reflecție teologică și una filosofică despre Cain, pornind de la textul referatului biblic
Dintre Sfinții Părinți ai Bisericii, am ales să expun aici cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care arată că prin fapta sa, Cain s-a făcut începătorul tuturor crimelor din istoria umanității, și totodată că orice ucidere este în fond, un fratricid, o reiterare a crimei lui Cain: „Sunt Eu, oare, om, spune Dumnezeu, ca să aud numai glasul rostit cu limba? Nu! Sunt Dumnezeu şi pot auzi şi pe cel care strigă cu sângele şi pe cel care zace la pământ! Iată cât de sus zboară glasul sângelui acestuia. De pe pământ s-a urcat la cer! A străbătut cerul cerului, a trecut dincolo de puterile cele de sus, s-a oprit chiar la tronul cel împărătesc, ca să se plângă de crima ta, să acuze fapta ta nelegiuită! Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ! Ai făcut, oare, nelegiuirea aceasta unui străin? Nu, ci fratelui tău, care nu ţi-a făcut nici un rău! Dar poate că dragostea ce i-am arătat Eu te-a împins să-l ucizi şi, neputându-te lupta cu Mine, ţi-ai vărsat nestâmpărata-ţi mânie asupra lui. De aceea îţi voi da o pedeapsă aşa de cumplită, încât fapta ta îndrăzneaţă să nu fie dată uitării, iar suferinţele tale să fie de învăţătură pentru toţi oamenii... Pentru că nu te-ai folosit, îi spune Dumnezeu, cum trebuie de tăria trupului tău şi de bunăstarea mădularelor tale, te osândesc să tremuri mereu, ca să ai nu numai tu mustrare necontenită, care să-ţi aducă aminte de fapta ta nelegiuită, ci, ca şi toţi cei ce văd, să se înveţe, prin înfăţişarea ta, ca printr-un glas care strigă tare, să nu mai îndrăznească unele ca acestea, ca să nu păţească şi ei la fel. Pedeapsa ta va fi un dascăl pentru toţi, ca să nu păgubească pământul cu un astfel de sânge”.
Vedem, de asemenea, că Sfântul Ioan Gură de Aur ne oferă, în mod indirect și o primă interpretare despre misteriosul semn al lui Cain, pe care îl consideră a fi, nu un semn fizic, ci o manifestare exterioară, ca un tremurat, ca o somatizare, a unei perpetue mustrări de conștiință, manifestare menită să îi avertizeze și pe ceilalți oameni care ar fi fost tentați să ucidă, că pedeapsa lui Dumnezeu pentru crimă este o mustrare de cuget foarte greu de purtat. Cu toate acestea, istoria a dovedit că oamenilor nu li s-a părut destul de cumplită pedeapsa divină, de vreme ce crimele s-au înmulțit pe pământ foarte rapid și foarte mult.
O perspectivă filosofică inedită o aflăm la Xavier Tilliette, care afirmă în cartea sa, Filosofii citesc Biblia, următoarele idei demne de luat în seamă: „Istoria lui Cain, care se va repeta în miniatură în experiențele lui Iacov și Iosif, este o mare emblemă a societăților omenești. La începuturile Romei există, deopotrivă, un fratricid. Ea este subiacentă Leviatanului lui Hobbes, luptei până la moarte care marchează în Fenomenologia spiritului apariția conștiinței de sine”.
Așadar, Tilliette întărește valența de mit poveștii biblice a lui Cain, arătând că într-adevăr gestul său, pe deplin reprobabil, devine totuși un act care aduce cu sine o întemeiere, un început, lansând astfel ideea că niciun început nu se poate realiza fără o crimă, fără un fratricid, fără o scindare a unui întreg în două părți devenite antagonice. De asemenea, sprijinindu-se pe teoriile lui Hegel, el merge și mai departe și afirmă că inclusiv conștiința de sine nu ia naștere decât în urma unui fratricid, fie el petrecut și în propriul sine al fiecăruia dintre noi, altfel spus, nu putem deveni conștienți de noi înșine mai înainte de a fi trăit o ruptură interioară foarte puternică, ceea ce este, în fond, cât se poate de adevărat.
III. Mitul lui Cain în viziunea lui Lord Byron
George Gordon Byron, cunoscut sub supranumele de Lord Byron a fost un poet romantic ce a trăit și a scris în Anglia la sfârșitul secolului al XVIII-a și începutul secolului al XIX-lea (1788 - 1824). În anul 1821, deci cu numai trei ani înainte de moarte, scrie drama Cain, cu subtitlul mister în trei acte, operă ce îi va aduce multe neplăceri, firește din cauză că viziunea sa originală contravenea variantei oficiale a Bisericii, care pe vremea aceea, mai mult chiar decât astăzi, nu admitea niciun fel de răstălmăcire asupra textelor sfinte.
Personajele din Cain sunt: Adam, Eva, Cain, Abel, Adah, Zillah, Îngerul Domnului și Lucifer. Dacă primele patru personaje umane sunt arhicunoscute, fiind menționate și în referatul biblic, despre cele două personaje feminine noi, trebuie spus că sunt surorile și totodată soțiile lui Cain și Abel; Cain fiind căsătorit cu Adah, iar Abel cu Zillah. Desigur, inedită este prezența celor două duhuri, Lucifer, îngerul căzut și un oarecare Înger al Domnului, care vorbește, desigur, în numele lui Dumnezeu.
Intriga operei lui Byron nu este, așa cum poate s-ar fi așteptat toată lumea, actul fratricidului, acesta constituind abia punctul culminant al istoriei acestuia, ci un moment în care Cain se revolte atât împotriva părinților săi pentru că au păcătuit în Eden, cât și împotriva lui Dumnezeu, care i-a pedepsit și pe urmașii acestora, lipsidu-i de dulceața Raiului și dându-le tuturor fatidicul sfârșit al morții:
„ADAM
Tu, fiul meu dintîi, tu taci întruna.
CAIN
E mai cuminte-așa.
ADAM
De ce?
CAIN
Eu n-am
Nimic să cer.
ADAM
Și nici să lauzi?
CAIN
Nu.
ADAM
Cum? Nu trăiești?
CAIN
Dar n-o să mor?
EVA
Vai! Iată
Pomul oprit a dat în pîrg, iar rodul
Se scutură
ADAM
Și-o să-l culegem iar.
O, Doamne! Pentru ce sădit-ai pomul
Cunoașterii?
CAIN
Și pentru ce, atunci,
Ați despuiat de poame pomul vieții
Să-l fi lăsat în pace.
ADAM
Fiul meu!
Să nu hulești: sînt vorbe pentru șarpe.
CAIN
El adevăr grăit-a! Căci a fost
Pomul cunoașterii și pomul vieții,
Într-adevăr. Cunoașterea nu-i hulă,
Nici viața nu-i. De ce-au adus bleste?”.
Vedem așadar cum în viziunea lui Byron, Cain este înfățișat încă de la început ca un răzvrătit, ca un rebel, ca un om însetat de cunoaștere, de răspunsuri, un om care își pune întrebări existențiale. Putem spune chiar că este un existențialist avant la lettre. Spiritul său curajos, care îl face să se revolte inclusiv împotriva lui Dumnezeu, îl face un precursor al lui Iov, ceea ce iarăși adaugă o nouă fațetă mitului său, și anume mitul omului revoltat, al omului care luptă pentru dreptatea sa până la capăt.
Această dispoziție sufletească și intelectuală îl face însă propice pentru a se lăsa ademenit de Lucifer într-o discuție filosofico-mincinoasă, altfel spus, într-o tiradă de sofisme, în care Ispititorul îi propune un pact prin care să îl facă cunoscător a toate, firește, în schimbul închinării, ceea ce ne aduce în vecinătatea unui alt mit, a mitului faustic. Însă Cain, dând dovadă de o agerime a minții superioară chiar și Satanei, îl duce de nas pe acesta și acceptă să îl însoțească într-o călătorie ezoterică, în care ajunge să cunoască și raiul și iadul și alte lumi tăinuite aparent de Dumnezeu, în care vede și frumusețea desăvârșită și suferința cea mai grea, însă fără să accepte închinarea, ceea ce îl salvează de la o damnare definitivă. Însă la întoarcerea din călătorie, angoasa i se accentuează progresiv ceea ce îi întunecă mintea conducându-l la gestul nechibzuit de a-și ucide fratele. În viziunea lui Byron, Cain nu și-a dorit moartea fratelui său, ci l-a lovit doar pentru a se răzbuna pe el pentru că jertfa acestuia fusese primită de Dumnezeu iar a lui respinsă de Creator. A fost o criză de furie, nu un omor premeditat.
Finalul operei lui Byron reia întocmai ideile principale din referatul biblic: Îngerul Domnului vine și îl întreabă pe Cain ce a făcut, acesta, în primă fază evită să își asume responsabilitatea, apoi, copleșit de mustrări de conștiință cere să fie la rândul său ucis pentru a scăpa de vinovăție, dar nu-i este ascultată dorința, ba dimpotrivă este blestemat de Înger să fie peregrin pe întreg pământul și să poarte cu sine o viață întreagă semnul divin, care se dovedește și de această dată că nu este altceva decât mustrarea de conștiință pentru sângele vărsat.
De remarcat că în viziunea lui Byron, care își oprește istorisirea la momentul alungării lui Cain, împreună cu Adah și cu fiul lor Enoh din sânul familiei, Cain nu devine, prin comiterea fratricidului, un întemeietor, deși putem înțelege din faptul că el este alungat și își propune să meargă cât mai departe, că va fi tatăl unei lumi care va lua naștere și se va dezvolta departe de lumea lăsată în urmă formată din Adam, Eva și Zillah, cea rămasă fără bărbat.
IV. Mitul lui Cain în viziunea lui José Saramago
José Saramago a fost un scriitor portughez care a trăit între anii 1922 și 2010, și care în anul 1998 a fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. A fost ateu și comunist. Iar cel mai bine și-a exprimat ateismul în literatură în romanele Evanghelia după Isus Cristos (1991) și Cain (2009).
Încă de la început trebuie precizat că romanul Cain, deși de mici dimensiuni, este o foarte acidă satirică biblică, în sensul că autorul, pe un ton oscilând între persiflare și damnare, pornind de la episodul cu uciderea lui Abel de către Cain, răstălmăcește cu virulență mai multe episoade biblice, încercând de fapt să demoleze nu atât edificiul Bibliei, cât mai curând pe Însuși Dumnezeu, căruia îi caută constant „nod în papură” la nivelul logicii elementare, desigur, privită din perspectiva umană, și mai ales îl portretizează cu fiecare pagină drept un Dumnezeu crud, nemilos, lipsit de orice formă de ampatie față de omul pe care l-a creat.
Spre deosebire de Byron, care și-a construit opera punând accentul pe cele petrecute înaintea fratricidului, Saramago își începe povestea chiar cu acest episod, însă nu pune un accent deosebit nici pe acesta și nici măcar pe momentul în care Dumnezeu îl pedepsește însemnându-l cu acel semn pe frunte care să îl protejeze de răutatea celor care ar fi dorit cumva să îl ucidă, ci pe peregrinările lui Cain în timp și spațiu. Pentru că acestuia îi va fi dat să ajungă, printr-un fel de teleportare, în diferite momente din istoria Vechiului Testament.
Astfel, în viziunea lui Saramago, Cain ajunge să fie de față la momentul în care Avraam se pregătește să îl jertfească pe fiul său Isaac pentru a-și dovedi fidelitatea față de Dumnezeu, la momentul în care Dumnezeu le încurcă limbile celor care își propuseseră să înalțe Turnul Babel pentru a ajunge în cer, la momentul distrugerii cetăților Sodoma și Gomora, la cucerirea Ierihonului de către evrei, la momentul potopului, unde zădărnicește de tot planul lui Dumnezeu și inclusiv la momentul în care, Dumnezeu, făcând teribilul „pact” cu diavolul, îi îngăduie acestuia din urmă să îl năruiască pe dreptul Iov, pentru a-i dovedi că și sărac și bolnav și singur, Iov va rămâne la fel de credincios. Desigur, după fiecare astfel de călătorie, Cain rămâne cu aceeași idee: Dumnezeu este slab, gelos, răzbunător, crud, lipsit de orice fel de empatie, dispus să ucidă și să piardă copii fără nicio vină, doar pentru plăcerea Lui și doar pentru a se asigura că oamenii îi sunt credincioși și fideli: „Atunci cain îi spuse lui lilith povestea unui bărbat pe nume avraam, căruia domnul îi poruncise să-i sacrifice propriul fiu, apoi cea a unui turn cu care oamenii voiau să ajungă la cer și pe care domnul dintr-o suflare l-a pus la pământ, apoi cea a unei cetăți în care bărbații preferau să se culce cu alți bărbați și domnul îi pedepsise cu foc și pucioasă, fără să cruțe copiii care încă nici nu știau ce aveau să prefere în viitor, apoi cea a unei adunări nesfârșite de oameni la poalele unui munte căruia îi spuneau sinai și plămădirea unui vițel de aur pe care l-au adorat, pentru care au murit mulți, povestea cetății madian care a îndrăznit să omoare treizeci și șase de soldați dintr-o armată numită israelită și a cărei populație a fost exterminată până la ultimul copil, cea a unei alte cetăți numite ierihon ale cărei ziduri au fost puse la pământ de sunetul trâmbițelor făcute din coarne de berbec, distrugându-se apoi tot ce era înăuntru. Asta am văzut eu, sfârși cain, și încă multe altele pentru care nu îmi ajung cuvintele. (...). Nu știu dacă am fost ales, dar ceva tot știu, ceva tot am învățat. Ce, Că dumnezeul nostru, creatorul cerului și al pământului, este cu desăvârșire nebun. Cum îndrăznești să spui că domnul dumnezeu e nebun, Pentru că numai un nebun fără conștiința actelor sale ar recunoaște că este direct vinovat de moartea a sute de mii de oameni, ca apoi să se poarte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, doar dacă, până la urmă, nu e vorba de nebunie, cea involuntară, cea autentică, ci pur și simplu de răutate, Dumnezeu n-ar putea să fie niciodată rău, altfel, n-ar mai fi dumnezeu, pentru rău îl avem pe diavol, Nu poate fi bun un dumnezeu care îi poruncește unui tată să-și omoare și să-și ardă pe rug propriul său fiu, doar pentru a-și dovedi credința, asta nici cel mai rău dintre diavoli n-ar face-o”.
Desigur, prin vocea lui Cain vedem însăși ideile lui Saramago, care era ateu și care în acest roman își toarnă toate frustrările legate de neînțelegerea lui Dumnezeu și a fenomenului credinței. Pentru că toate episoadele surprinse, sunt privite doar din perspectiva logicii și dreptății umane, care rareori concide cu cele ale lui Dumnezeu.
Dincolo de aceasta, vedem că și la Byron și la Saramago, Cain întruchipează în primul rând mitul omului răzvrătit, rebel, dispus să se războiască cu divinitatea pe care nu o înțelege dar în fața căreia se simte îndreptățit să primească explicații.
V. Concluzii
În concluzie, putem vorbi despre Cain ca despre un personaj mitologic, pentru că se face începător atât al crimelor și în special al fratricidului, cât și al unei atitudini sfidătoare la adresa divinității. Putem spune că el nu este doar „patronul” celor care se fac ucigași de frate, ci și al acelora care îndrăznesc să își pună întrebări incomode cu privire la originea, natura și acțiunile lui Dumnezeu.
Ce au în comun cele două opere literare care au pornit de la referatul biblic despre fratricidul lui Cain și însemnarea acestuia pentru a fi cât mai mult timp mustrat de conștiință pentru fapta sa? Și Byron și Saramago ilustrează un Cain rebel, care își pune întrebări sfidătoare despre Dumnezeu, care nu catadicsește să tragă la răspundere pe toată lumea, pe Dumnezeu, pe Adam și Eva, pe îngeri, pentru a primi răspunsurile care îi macină mintea și sufletul.
Ca diferențe, avem în primul rând momentul în care fiecare dintre cei doi titani ai literaturii universale îl ilustrează pe Cain: Byron, înainte de fratricid și puțin după aceea, Saramago puțin înainte de fratricid și mult după aceea. O altă diferență ar fi dozarea revoltei: la Byron vedem mai curând o frustrare, pe când la Saramago putem vorbi despre ură îndreptată împotriva lui Dumnezeu.
De asemenea, din punct de vedere stilistic, putem concluziona că ambele opere sunt capodopere, fiecare în epoca sa și în felul său, întrucât în cazul lui Byron vorbim despre o dramă în toată puterea cuvântului, în timp ce la Saramago avem de a face cu o satiră în care însă nu râsul primează, ci ura, durerea și frustrarea.
Desigur, o altă asemănare ar fi aceea că ambii autori s-au ales ulterior cu oprobiul Bisericii și al puritanilor, dar cel mai probabil niciunuia dintre ei acest fapt nu i-a afectat în mod semnificativ, nefiind creștini practicanți, ci dimpotrivă, doi răzvrătiți.
VI. Bibliografie
1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfîntului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988;
2. Byron, George Gordon - Poeme, În românește de Virgil Teodorescu, prefață și tabel cronologic de Dan Grigorescu, Editura Minerva, colecția Biblioteca pentru toți, București, 1983;
3. Gură de Aur, Sfântul Ioan - Omilii la Facere I, traducere de preot profesor Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003;
4. Kernbach, Victor - Miturile esențiale, Editura științifică și enciclopedică, București, 1978;
5. Mihălcescu, Mitropolitul Irineu - Catehismul creștinului ortodox, calea spre Dumnezeu , Editura Bookstory, București, 2023;
6. Pageaux, Daniel-Henri - Literatura generală și comparată, Traducere de Lidia Bodea, Cuvînt introductiv de Paul Cornea, Editura Polirom, Iași, 2000;
7. Saramago, José - Cain, Traducere din limba portugheză de Simina Popa, Editura Polirom, Iași, 2014;
8. Tilliette, Xavier - Filosofii citesc Biblia, Traducere din limba franceză de Tatiana Segal, Editura Tracus Arte, București, 2022;
Comentarii
Trimiteți un comentariu