O clipă de grație, ceva suferință și unele amintiri, iată poezia

Cronica volumului de poeme, Vino, Dostoievski, să vezi frumusețea

de Andrei Crăciun

(Editura Zugzwang, 2025)

 

Andrei Crăciun (născut în 1983) este poet, prozator și ziarist. Totodată, este doctor în științe politice la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, cu o teză despre activitatea politică a lui Panait Istrati. Dintre romanele sale amintim: Aleea Zorilor, Și fericirea era obligatorie, Turbo, Cioran. Ultimul om liber, Bilili, Prietenul visătorilor și al învinșilor, Nomadul, Viața de apoi a poetului, Junior. În cele ce urmează, însă, mă voi apleca asupra volumului de poeme, Vino, Dostoievski, să vezi frumusețea, apărută în anul 2025, la editura Zugzwang.

Volumul, străjuit de o dedicație atipică, „Poetului Amos Oz. Poetului Radu Cosașu. Fetei albastre nemuritoare”, este de fapt o antologie poetică, alcătuită dintr-o sută de poeme scrise în ultimii douăzeci de ani, selectate din volumele: Poezii pentru acea necunoscută, Toată poezia lumii, Socrate, mai ai ceva de spus?, Apoi s-a întâmplat viața, Zeii erau fericiți, muzele depravate, Respiro, dar și dintre poemele inedite, nepublicate în volum anterior. Cu toate acestea, în interiorul volumului poeziile nu sunt grupate în funcție de volumele din care au făcut inițial parte, ci sunt dispuse sub forma a șapte cicluri poetice, cifră ce simbolizează de altfel ideea de plenitutine, de perfecțiune, de deplinătate. Cele șapte secțiuni au denumiri foarte inspirate, care trasează parcă o hartă interioară a unui suflet ce se descoperă treptat: Inima mea secretă, Restul zilelor, La început au fost cuvintele, la sfârșit rămâne tăcerea, Cartea tinereții, Vino, Dostoievski, să vezi ce a mai rămas din oameni, Amintiri din restul lumii mele și E bine să te oprești.

Aș spune dintru început, că nota dominantă a poemelor lui Andrei Crăciun este dată de atmosfera creată, o atmosferă încărcată de melancolie, dar nu una din aceea menită să te transforme în prizonierul trecutului, incapabil de progres, de înaintare prin propria ta viață rămasă de trăit, ci o melancolie dulce, vie, plină de viață și totodată lucrativă, prin care poetul face apel la trecut doar pentru a-și reaminti acele momente, evenimente, persoane și stări care l-au marcat, care l-au format, sau mai bine zis, care l-au transformat în bărbatul care este astăzi, și care transmite și cititorului ideea că sigur au existat și în viața sa momente frumoase și ziditoare și persoane providențiale.

Desigur, cele mai emoționante poeme sunt cele dedicate familiei și copilăriei, altfel spus, vârstei fericirii fără minte (după cum o numea un alt poet, un alt Panait, dar nu Istrati, prietenul visătorilor și al învinșilor, ci Cerna, cel mort tânăr, în Germania, după ce doar ce devenise doctor în filologie), cele două motoare care activează restul vieții ca pe un joc de domino: „De la mama am moștenit ochii/ de la tatăl mamei am degetul mic/ de la mână stângă ș i nasul// de la mama mamei am luat umorul/ și inteligența și puterea de a îndura/ și inima mea, inima mea secretă// de la tata - felul în care mă încrunt/ felul în care strănut/ și cum deschid jocul de șah,/ apărarea siciliană// de la tatăl tatălui am luat statura/ de la mama mamei am luat firea risipitoare// (...)// toți trăim după algoritmii naturii/ visăm în copilărie, turbăm în adolescență/ greșim în tinerețe, avem aceleași frici/ și cam aceleași speranțe și toate vor fi la fel/ și fără noi, cei de neînlocuit/ iubire, arginți, sex, glorie, atâtea nimicuri/ nimeni nu e ocolit de durere și la sfârșit/ toți, toți, toți murim și după o vreme/ suntem uitați, cât de mult am iubit/ și cât am fost iubiți, viața omului/ durează puțin, ai clipit și s-a terminat/ viața omului se irosește ușor/ cât de mult am iubit și cât am fost iubiți?”.   

De asemenea, sunt remarcabile poemele de dragoste, în care poetul reușește, în cuvinte puține și bine alese, astfel încât să nu stârnească nici lacrimi, nici oftaturi, nici alte stări nejusticate, să ofere poeme percutante, care doar să aline și să așeze iubirea acolo unde îi este locul, în miezul inimii, conjugând-o, nu la trecut, ci la prezentul continuu. Iar cel mai frumos exemplu în acest sens este fără doar și poate, Poezia despre trepte, al cărui subtitlu ar putea fi, pe cât de comun, pe atât de adevărat: „(cea mai frumoasă poezie din lume)”: „Cea mai frumoasă poezie din lume/ n-a fost scrisă niciodată/ cea mai frumoasă poezie din lume/ e atunci când ai iubit o femeie/ care locuia la etajul al șaselea/ și în toate lifturile în care călătorești/ apeși pe butonul pe care scrie 6/ fără să te gândești/ și apoi urci/ și apoi cobori/ trepte”.

O altă nuanță definitorie poeziei lui Andrei Crăciun este cea constituită de armonia limbajului poetic. Poetul reușește, cu multă măiestrie estetică și stilistică, să obțină un mix lingvistic excepțional, format din cuvinte dure, licențioase, sublime, dulci, tăioase, cavernoase, luminoase, extatice, religioase, noi, vechi, tehnice, inginerești, gazetărești și așa mai departe, altfel spus, să adune la un loc cuvinte de pe tot spectrul lingvistic și să le facă să sune bine, să sune armonios, să nu supere pe nimeni, poate doar pe cei ultra conservatori și meta pudibonzi, care dacă s-ar supăra ar însemna că nu au înțeles mai nimic nici din viață, nici din poezie.

În continuare și totodată, în final, voi reda un scurt fragment din Poemul despre frumusețe, pe care îl consider cât se poate de edificator pentru a ilustra sarabanda de coincidentia oppositorum invocată mai sus, ca piatră filosofală a poeziei lui Andrei Crăciun, precum și ideea simplă și profundă și definitivă, că viața, ca și poezia, și viceversa, este alcătuită din toate nuanțele posibile și imposibile, de sub cer: „Poezia e acolo unde e frumusețe, acolo unde e durere,/ unde e amintire, unde e singurătate, unde e deznădejde,/ unde e iubire și unde e moarte, poezia e într-un colaj, când/ Uzzi se întâlnește cu Jean Moscopol, în țara în care m-am/ născut, fă, beau și fut, fă, beau și fut, fă, hai să ne vedem/ sâmbătă seară în pula mea într-o cârciumioară la șoșea,/ în pula mea, poezia e chiar și în vecinul meu de pe  palier,/ la noi, la mezanin, un bombardier cu pas felin de moșier,/ înțepat și stupid, așa își duce tristețea și masca vecinul/ de palier, pe sub pielea aceasta poartă ruj și portjartier,/ vecinul meu de palier e crupier, în el trăiește o cocotă,/ alt mamifer, cocota vrea la Veneția, vrea un gondolier,/ vrea colier, vrea să cadă cortina de fier, bombardierul o/ ascunde sub cuvinte, sub îmbrăcăminte, cum vă zic, am/ un vecin crupier, un arlechin trufaș, îngrozitor de nefericit,/ căci în sine duce un manechin meschin, o cocotă blazată,/ masculin, feminin, vecinul meu cu vocabularul plin de/ venin, masculin, feminin, un cabotin citadin, cu râsul său/ cabalin și aspectul porcin, temperamentul sangvin, un/ libertin viperin, cu sufletul său rănit și parșiv și virgin...”.