Rugăciuni pentru cei morți și pentru cei vii, și pentru ai noștri și pentru ai lor

Cronica volumului de poeme, Zonă de frontieră de Alexandru Vakulovski

(Editura Nemira, colecția Vorpal, 2026)

 

Alexandru Vakulovski (născut în 1978, în Republica Moldova) a absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Este poet, prozator și traducător. Conduce, împreună cu Moni Stănilă, cenaclul Republica al Bibliotecii Municipale din Chișinău, pentru care realizează și Dialogurile bibliotecii. A publicat trilogia Letopizdeț (2002 - 2007), și romanele 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană (2010) și Urmuz. Cei dintâi trăzniți (2021). Dintre cărțile de poezie amintim: ecstasy (2005), Dați foc la cărți (2012), Priveliști (2017), A cui e casa asta (2020), poezia rock (2024). A publicat și un volum de interviuri, Afganii (2016) și o carte pentru copii, Ivan Turbina 2.0. Cea mai recentă apariție editorială a sa o reprezintă volumul de poeme, Zonă de frontieră, apărut în 2026, la editura Nemira, în colecția Vorpal. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.  

În noul său volum de poeme, Alexandru Vakulovski împletește, într-o manieră cât se poate de organică două teme majore, care îl preocupă în egală măsură: grija față de familia sa, și în special față de mama sa și grija și empatia față de poporul ucrainean, victimă a războiului declanșat de liderul rus, Vladimir Putin. Organicitatea la care ajung cele două teme în mintea și sufletul poetului se reflectă cel mai bine în versurile, „mama e un soldat ucrainean care/ scrie poezie-n/ tranșee”.

De altfel, mama este ilustrată ca fiind o persoană specială, cu puteri supranaturale, care presimte nenorocirile ce urmează să se întâmple, cu puțin timp înainte ca ele să se declanșeze: „spre seară/ 23 februarie/ mama scapă/ obiecte pe jos// câinii sar pe gardul grădinii/ care nu reușește să oprească lumea/ cu nenorocirile ei// câinii latră spre Nistru/ spre Transnistria/ spre Ucraina// nu e revelionul când la Purcari se dau/ artificii mari dar bubuiturile sunt clare/ ca în 92 când eram înconjurați de ruși/ de sărăcie cadavre plutitoare// mama tremură iar eu încerc s-o/ liniștesc/ nu e nimic/ mamă/ separatiștii fac manevre/ mimează cum trec Nistru și ne ocupă// totul e încă bine// cobor în beci îmi umplu/ un ulcior// vin/ Nistru/ marea e aproape/ câmpia lutoasă// îmi liniștesc câinii/ la televizor/ nu aud/ despre manevre/ despre război/ nimic// mama adoarme/ îmi pun alarma pentru o nouă zi/ normală/ când voi pleca din Antonești spre/ Chișinău”.

În ceea ce privește sentimentele față de poporul ucrainean, poetul încearcă o gamă variată de stări, care se succed și se întrepătrund: milă, empatie, dorință de a ajuta, frustrarea izvorâtă din neputința de a ajuta mai mult: „la Palanca au amenajat/ corturi pentru refugiați// unii merg mai departe/ mult mai departe/ alții se împrăștie prin satele de la graniță/ sperând că războiul se va termina și vor/ putea să se întoarcă acasă// la biserica din Antonești/ de sâmbăta morților/ oamenii nu și-au mai dat pomeni/ unii altora/ le-au adunat și le-au dat preotului să/ le ducă la Palanca”; „preotul din Antonești a dus/ ajutoarele la Palanca/ acolo s-au amenajat corturi// oamenii/ sunt așteptați// mai mulți preoți/ din Mitropolia Basarabiei/ au făcut o slujbă/ e bine/ să nu uiți/ că ești de partea cea bună”.

Observăm că în situația creată, cu războiul la graniță și cu valurile de refugiați ucrainieni care trebuiesc ajutați, un resort foarte puternic care se activează este umanitatea, grevată pe sentimentul credinței, care duce la coagularea oamenilor buni în jurul instituțiilor eclesiale. Dar, în fond, la umanitate se rezumă totul, pentru că sentimentele oamenilor cu inimă bună activează și rugăciunile curate către Dumnezeu pentru a-i proteja atât pe ucrainieni cât și pe moldoveni. Pentru că, dacă am privi lucrurile strict dintr-o perspectivă religioasă, așa-zis obiectivă, totul s-ar vedea profund distorsionat. Și aceasta deoarece inclusiv rușii, poporul invadator, se consideră a fi buni creștini, dar ei, în numele credinței atacă, și, în mod surprinzător, tocmai în preajma marilor sărbători creștine, care sunt aceleași și pentru ei și pentru ucrainieni. Ce nebunie mai mare decât să ataci un alt stat creștin, în numele aceleaisi credințe, într-o zi de sfântă sărbătoare?: „În ajunul Crăciunului/ Hersonul din nou e colindat de/ rachete rusești// marii ortodocși ruși/ iubesc/ sărbătorile religioase// fiecare sărbătoare e un motiv/ rachete aruncate/ în blocuri/ în oameni// oameni înghețați/ înfometați/ fără lumină dar care/ nu mai/ dau înapoi// rușii nu pot distruge asta/ dar pot lua vieți/ pot tortura/ îți pot lua casa și/ au întotdeauna explicații// lumea e încă proastă/ la fiecare pas e cineva care zice/ asta-i politică/ asta-i America// în Herson o rachetă rusească/ l-a omorât pe Moș Crăciun// un Moș care-ar fi strâns mânuțele reci ale copiilor/ i-ar fi făcut să râdă/ ar fi scos din buzunare/ nimicuri care i-ar fi făcut/ fericiți// Moș Crăciun e printre alte cadavre-n Herson”.

Așadar, noul volum de poeme semnat de Alexandru Vakulovski poate fi citit și ca o carte de rugăciuni nonconformiste, profund literare și totodată profund umane, închinate unei divinități abia numite, pentru că accentul nu cade, de data aceasta, nici pe divinitate, nici pe cel ce se roagă, ci pe aceia pentru care se înalță rugăciunile: și pentru cei morți și pentru cei vii, și pentru ai noștri și pentru ai lor, altfel spus, pentru cei care au într-adevăr nevoie de o minimă protecție divină și umană. Totodată, este și un semnal de alarmă, o invitație la o reflecție profundă asupra conceptului de religie, de credință și de ceea ce se face sau nu în numele credinței. O posibilă întrebare de pus sub lupa argumentelor ar fi: mai pot fi numiți creștini cei ce ucid, cu atât mai mult cu cât o fac în numele credinței?