„Memoria nu e doar ceea ce păstrăm, ci și ceea ce reușim să transmitem celor care vin...”

Cronica romanului Lecția de rusă de Maria Pilchin

(Editura Paralela 45, 2026)

 

 Maria Pilchin (născută în 1982, în satul Răuțel, raionul Fălești, Republica Moldova) este poetă, critic literar, realizator TV și promotor cultural. Este autoarea volumelor de poeme, Zarathustra e femeie (Cartea Românească, 2018), Poeme pentru Ivan Gogh (Paralela 45, 2015) și Tu ești rusul cel bun (Prut Internațional, 2021), a volumelor de critică și eseuri literare, Poezie, eros și putere (Prut Internațional, 2018), Realități poetice în zigzag (Junimea, 2017), Praguri critice (TipoMoldova, 2013),   De mână cu Marele Joker. Eseuri literare (Prut Internațional, 2013), a volumului de interviuri, Ștefan cel Mare 148. Diagonale (Biblioteca Municipală „B. P. Hașdeu”, 2021) și a cărților pentru copii și adolescenți, Doggy (Arc, 2023), Băiețelul din teatru (Arc, 2024) și Fata secretarului de stat. Cartea mirărilor (Prut Internațional, 2025). Recent a publicat și primul său roman, Lecția de rusă, apărut în colecția Avanpost Proză a editurii Paralela 45. Asupra acesteia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Dintru început voi spune că romanul Lecția de rusă este de fapt un diptic, fiind format din două mini-romane cumva de sine stătătoare, Dezvățul și Învățul, care au însă, ca miez, aceleași teme principale, și anume: deportarea basarabenilor în Siberia, în timpul prigoanei comuniste conduse de Stalin și limba rusă; chiar dacă, în ceea ce privește al doilea element, lucrurile au stat cumva diametral opus. De menționat faptul că ambele povestiri au la bază întâmplări reale, inclusiv numele folosite în carte fiind cele reale.

Prima parte, Dezvățul, redă povestea Evdochiei Grigorievna Orlova (Popcova), o rusoaică din Basarabia, care, în ciuda originilor sale rusești, ajunge, după moartea soțului ei, Izot Orlov, fost propriatar de moară cu aburi, să fie deportată în Siberia, împreună cu tatăl său și cu alți basarabeni, în lotul lărgit al „chiaburilor”, adică al țăranilor înstăriți, fiind totodată despărțită de cele trei fice ale sale, care au scăpat de deportare datorită căsătoriilor lor. Acolo, în pusta siberiană, deși împărtășește aceeași soartă cu restul deportaților, fiind bucătăreasă la o grădiniță, este privită cu ochi răi de către aceștia pentru că este rusoaică, fapt ce o aduce în situația de a învăța să se dezvețe de limba rusă și în general să se dezică de originile sale rusești: „De multe ori mi s-a părut că limba rusă îmi făcea rău. Nu fiindcă ar fi fost rea, ci fiindcă o auzeam în gura celor cu steluțe roșii ca pe un bici. Aceeași limbă în care mama îmi cânta când eram mică, aceeași limbă în care am citit poezii, aceeași limbă în care mi-am șoptit, cândva, iubirea. Și totuși, acolo „vorbește rusește” înseamnă „poruncește”. De-aceea am început să vorbesc mai încet. Ba uneori, fără să vreau, am amestecat cuvintele. Îmi ieșeau din gură bucăți de limbă a țăranilor din Bineșeni, bucăți de rusă, bucăți de tăcere. Limba mea devenea și ea o deportată. Era un grai exilat. Nu mai avea casă”.  

Iar pentru a-și desăvârși dezvățul de originile sale rusești, când s-a putut întoarce în Basarabia din Siberia, după moartea lui Stalin, din 1953, Evdochia s-a stabilit, alături de două dintre fiicele sale, a treia reușind anterior să ajungă în România, în sânul unei comunități de moldoveni. Nu și-a uitat nici limba, nici rădăcinile, dar, din dezgust și revoltă față de ceea ce ajunsese Rusia sovietică, a ales să se dezică de ele, să se mintă, poate, că este o basarabeancă sadea.  

De cealaltă parte, în Învățul, avem povestea Evgheniei Nicolaevna Marchevici, o profesoară de limba rusă dintr-un sat din Basarabia, care trece cumva printr-un proces invers față de Evdochia Grigorievna Orlova, în sensul că aceasta, basarabeancă pur-sânge, este deportată încă din copilărie în Siberia, împreună cu toată familia și trăiește acolo până în preajma vârstei majoratului, cunoscând toate greutățile vieții de deportat în ținutul gerurilor fără de sfârșit. Asemenea Evdochiei, după moartea lui Stalin din 1953, se întoarce acasă. Dar cum și în R.S.S. Moldovenească conduceau, indirect, tot rușii, își dă seama că singura ei șansă pentru a avea cât de cât o viață decentă este aceea de a se face profesoară de limba rusă. Altfel spus, cu amărăciune în suflet, merge la facultate și învață limba poporului care i-a răpit copilăria și care acum îi ține în continuare viața într-o stare de subjugare ideologică: „Mama m-a trimis la Bălți să învăț la institutul pedagogic. Mi-a zis cineva că am șanse doar la filologia rusă și eu n-am întrebat de ce. Așa am făcut. Aveam nevoie de-o direcție, oarecare. Era cel mai apropiat istitut de casă. Doar vreo două stații de tren. Eram studentă. În anul doi m-au chemat la școală să predau rusa. Era ceva ironic în asta. Limba care a fost instrumentul tăcerii noastre devenea acum mijlocul supraviețuirii mele. Am acceptat fără să întreb de ce. Poate ca să rămân aproape de copii, poate ca să aud în zgomotul lor ceva din vocea mea pierdută de copil pedepsit și dus într-o închisoare imensă de conifere și troiene. Poate din acest motiv n-am putut niciodată să aduc un brad în casă de sărbători. În adolescență am mâncat destui sâmburi de pin siberian, cât să-mi ajungă o viață. Aroma aceea de pădure rece nu mi-a adus niciodată Crăciunul, ci doar amintirea exilului”.

De altfel, povestea Evgheniei Nicolaevna Marchevici nu este doar povestea ei, ci a unei întregi generații de basarabeni care au fost nevoiți să învețe să trăiască pactizând cu dușmanul, cu ocupantul, a unei generații care, chiar și după 1990, după căderea U.R.S.S. și după declararea independenței Republicii Moldova, nu a reușit să vadă lumina decât ca venind tot de la răsărit, foarte mulți moldoveni mergând de bună voie să muncească la Moscova, pentru a câștiga banii necesari unui trai decent într-o Moldovă tot mai sărăcită de politicile sovietice; a unei generații pentru care cea mai mare traumă a ajuns să fie trenul: trenul care i-a răpit de acasă și i-a dus în Siberia, ca deportați, trenul care i-a adus din Rusia înapoi acasă, dar într-o țară ocupată tot de ruși, trenul cu care mai târziu, mulți au plecat de bună voie înapoi în Rusia pentru a câștiga un ban în plus; trenul care aduce fiori reci la fiecare oprire în gară.

În fond, Lecția de rusă este un roman despre istoria reală, nu cea din manualele adeseori măsluite, despre memorie, despre neuitare, despre autoeducare, despre puterea de a depăși, la nevoie, bariere lingvistice dar și de a ține piept, cu demnitate, ideologiei și ocupației asupritorilor. Iar chintesența acestui roman cred eu că stă chiar în cuvintele pe care le-am ales și ca titlu al acestei cronici: „Memoria nu e doar ceea ce păstrăm, ci și ceea ce reușim să transmitem celor care vin...”.