Cronica volumului de proză scurtă, Știu pe cineva de Robert Șerban
(Editura Polirom, 2026)
Deși nu mai are nevoie de nicio prezentare, voi spune totuși, foarte pe scurt, despre Robert Șerban, faptul că este poet, prozator, jurnalist și enterteiner cultural, președinte al Filialei Timiș a Uniunii Scriitorilor din România. Cea mai recentă apariție editorială a sa o reprezintă volumul de proză scurtă, Știu pe cineva, apărut anul acesta la editura Polirom, în colecția Ego Proză.
Volumul cuprinde un număr de 40 de proze scurte, unite între ele atât prin temă, cât și prin stil și abordare. Firul roșu al povestirilor lui Robert Șerban îl reprezintă însăși viața, sub toate aspectele ei, de la fapte și întâmplări cât se poate de firești și chiar banale, până la acele episoade care se întâmplă deși nicio predicție nu le-ar da ca posibile, deși nu ies nici acestea cu totul de sub auspiciile unei vieți normale. Deci dintru început ar trebuie să știm că nu este cazul să ne așteptăm la întâmplări pasibile de a fi catalogate drept S. F.-uri, fantasy, magice sau suprarealiste. Iar dacă ar fi să ne ghidăm în lectura cărții după numele colecției în care aceasta a apărut, Ego Proză, ar însemna că fiecare dintre cele 40 de proze își au originea în viața reală a autorului, că lui Robert Șerban însuși i s-au întâmplat, întocmai sau puțin diferit, cât să rămână loc și de un gram de fantezie, elementul fără de care orice relatare de viață nu ar fi altceva decât o filă de jurnal, ceea ce nu ar fi cu nimic mai prejos, dar nu ar mai fi proză.
Pe scurt, despre câteva dintre prozele lui Robert Șerban din volumul acesta: într-una dintre ele, cea care dă și titlul volumului, este ilustrat un domn între două vârste, care pretinde că știe pe toată lumea, în sensul de a avea relații cu toți oamenii influenți, din cele mai importante sfere ale vieții, ceea ce atrage asupra sa suspiciunea că nu ar fi tocmai un om obișnuit, ci însuși Necuratul, Împielițatul; dintr-o altă povestire aflăm că se poate muri absurd, în urma unei crize de râs, pentru că, dacă prin râs de regulă corpul se relaxează, din prea mult râs organele interne ajung să se contracte sau să se dilate atât de tare încât se poate ajunge la implozie; în altă proză, avem ilustrarea genială a expresiei românești ce vorbește despre destin și fatalitate, „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, chiar dacă ceea ce îți este pus în frunte este o ciungă, adică o gumă de mestecat, desigur, mestecată; nu lipsește din volum nici moartea, care face la rândul ei parte din viață, și care poate căpăta o aură de poveste mai ales atunci când se întâmplă sub cele mai bizare auspicii.
Și totuși, ce anume face ca prozele scurte ale lui Robert Șerban să fie deosebite? Pentru că dacă nu ar fi așa, de bună seamă că nu s-ar mai scrie despre ele. Ceea ce dă o notă de originalitate și totodată o anume savoare literară acestor proze sau povestiri realiste, posibil autoficționale, este stilul cât se poate de inedit al autorului, care îmbină într-o manieră surprinzătoare simplitatea expunerii, realismul absolut, umorul, costumat uneori și în haina comediei neagre, precum și elementul surpriză care deseori aruncă în aer orice urmă de predictibilitate, fapt ce spune totul despre capacitatea autorului de a opera cu tehnica literară astfel încât șă își cucerească cititorii.
Altfel spus, cititorul se poate bucura de o lectură ușoară, potrivită inclusiv pentru anotimpul călduros și ploios (unele proze funcționând ca un adevărat duș rece) și pentru plajă (aspect pe care-l sugerează inclusiv coperta), se poate amuza copios (din fericire pentru el, proza în care primește avertismentul că se poate muri din râs este așezată, strategic și grijuliu, chiar la începutul volumului), dar își poate pune și o mulțime de întrebări complicate, existențiale (la modul cel mai serios cu putință) cu răspunsuri complexe despre viață, care, deși „este complexă și are multe aspecte”, cum aflăm și din gura recuperatorilor din filmul Filantropica a lui Nae Caramfil, merită trăită din plin, atât pentru banalul ei cotidian, pe care uneori ajungem să îl căutăm, cât și pentru acele episoade surprinzătoare care aparent îți schimbă cu totul percepția despre lume și viață, transformându-te, fie doar și pentru câteva secunde într-un mic filosof de fotoliu.
Spre final, voi reda și finalul uneia dintre cele 40 de ego proze, ca o mostră din stilul șugubăț al lui Robert Șerban: „Preotul ne-a îndemnat să ne rugăm pentru sufletul adormitului și să ne închinăm în numele Tatălui, al... Când am dus mâna în dreptul Fiului, am văzut-o și am rămas nemișcat, cu juma de cruce nefăcută. Nu-mi venea să cred! Mai erau doar câteva zile până în decembrie, iar pe pălăria mea stătea o albină. „Dacă o fi chiar sufletul lui Malincu?”, m-am gândit și instinctiv, i-am întins arătătorul, moale, ca-n fresca de pe tavanul Capelei Sixtine. Și nu mi-am putut reprima țipătul când gângania, ce părea mai mult moartă decât vie, m-a înțepat, brusc, sub unghie”.
Așadar, Robert Șerban ne-a servit încă o dată cu o doză de literatură adevărată, făcându-ne astfel viața mai frumoasă, mai interesantă, mai palpitantă și de ce nu, mai explozivă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu