Dreapta mânie a unei poete creștine

Cronica volumului de poezie, Clopote și greiri de Valeria Manta Tăicuțu

(Editura Editgraph, Buzău, 2026)

 

Valeria Manta Tăicuțu (născută în 1956, în Comănești, județul Bacău) este poetă, prozatoare și critic literar, membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău. Dintre cărțile sale amintim: Citește, Ulise, și plângi (poezie, 2005), Regatul baroc (poezie, 2006), Laudate Dominum (poezie, 2012), Rugăciuni din orașul cel orb (poezie, 2017), Pântecul fierbine al urii (poezie, 2023), Monolog pentru o vară târzie (proză, 2001), Slalom sentimental (roman, 2001, 2016), Anul lui Irod (roman, 2003), Îngeri S.A. (roman, 2021), Basmul cult (antologie pentru elevi, 2007), Romanul Inorogului (critică literară, 2008), Lecturi necesare (critică literară, 2011) și Biblioteca subiectivă (critică literară, 2019). Cea mai recentă apariție editorială o reprezintă volumul de poezie, Clopote și greieri, apărut în anul 2026, la editura Editgraph din Buzău. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.  

La o primă lectură, mai puțin angajată, volumul de poezie, Clopote și greieri, ar putea părea unul cumva atipic, raportat la lirica cu care ne-a obișnuit, de-a lungul timpului, doamna Valeria Manta Tăicuțu, una îndreptată cu precădere spre zona poeziei religioase. Ori, în acest nou volum, poeta ne provoacă cu o poezie vădit reacționară, cu o lirică a nemulțumirii generalizate. De altfel, inclusiv denumirile celor două secțiuni ce compun volumul, Anatemice și Periferice, sunt cât se poate de relevante în acest sens. Însă, la o lectură ceva mai atentă, se poate observa că revolta acesteia, nu iese cu totul din sfera religiosului, asemănându-se, în fond, cu dreapta mânia a Mântuitorului Iisus Hristos, care se manifestă în Săptămâna Pătimirilor, atunci când, intrând în templul din Ierusalim și punând mâna pe un bici, îi alungă de acolo pe cei care, practicând comerțul și schimbul valutar, de bună seamă, în mod fraudulos, transformaseră Casa lui Dumnezeu din lăcaș de rugăciune în „peșteră de tâlhari” (cf. Matei 21, 13).

Biciul poetic al Valeriei Manta Tăicuțu lovește cu aceeași dreaptă mânie în mai multe direcții, fiecare dintre acestea fiind contaminată de diverse tare sociale și umane, cum ar fi hoția, lașitatea, nepăsarea, falsitatea sau ipocrizia, lipsa de omenie dintre oameni și altele asemenea.

În prima parte a cărții, în Anatemice, accentul cade cu precădere pe dimensiunea social - politică a vieții, poeta amendându-i usturător, deopotrivă pe politicieni dar și pe conducătorii Bisericii, pentru că, neștiind sau nedorind să guverneze cu credință și cu responsabilitate, sau mai rău, practicând în mod vădit falsul grosolan și ipocrizia religioasă, au transformat societatea românească într-un haos general în care nimic nu mai funcționează așa cum ar trebui, de parcă întreaga țară ar fi bântuită de o boală grea fără de leac: „și boala intră în trup cu un foșnet/ de parcă mierla ta neagră sau vrăbiile aiurite/ ar fi sfărâmat frunze uscate de arșiță în cioc,/ să le presare peste tine, să le ningă în cădere domoală/ crezând că te îmbracă în veșmânt de toamnă târzie// nu devii alta, nu te prefaci în copac, frunzele sunt moarte/ și dau fiori la atingere, te zgârie mai rău decât/ sirenele de la autoutilitarele poliției, de la smurd,/ mai rău decât claxoanele/ nesăbuite ale turmelor de mașini bară la bară mânate/ cu vuiet pe străzi/ te clatină cum face bătaia clopotelor de la atâtea/ biserici din târg, toate vestind aroganța nesăbuința plină/ de zel a purtătorilor de cuvânt ceresc,/ a mironosițelor ostenite de sportul bisericesc al/ mătăniilor/ a ipocriților electorali care fac cruci mari numai în caz de/ campanie, disimulând, simulând, amăgind habotnicii/ deși ăștia se pot amăgi și fără ajutor,/ e de ajuns/ să răcnești „Tatăl nostru” în megafoane și gata racolarea// piețele sunt pline de racolați care cer revizuirea legilor/ plecarea președintelui, alegeri libere și reînvierea lui Lazăr/ boala intră în trup fiindcă mintea e în altă parte”.   

În secțiunea secundă a cărții, în Periferice, accentul sau centrul de greutate al dreptrei mânii a poetei, se mută cu precădere în ograda Bisericii. Împrumutând parcă ceva din vocea lui Ion Minulescu, din ciclul de poeme, Liturghii profane, Valeria Manta Taicuță critică, la rândul său, ipocrizia, kitsch-ul din arta religioasă, falsul interes pentru cele sfinte, transformarea credinței în consumerism și în general lipsa de profunzime religioasă care s-a înpământenit în rândul creștinilor, tot ca o boală: „tot mai des sunau clopotele, nu acelea de pe pământ,/ celelalte, de nevăzut fără ochiul credinței deschis,/ n-aveau nevoie de frânghii terestre, orice sfânt/ în trecere pe acolo le atingea cu un deget și ele/ se trezeau înfiorând în cercuri largi galaxii/ nebănuite// și sfinții treceau în cârduri, tot mai mulți/ mai străvezii/ mai patrioți, cu ițari, sumane și cușme de sub Ceahlău,/ de sub Durău, de sub sfinxul ori babele din Bucegi// sfintele erau mai moderne, stânjenite cumva/ de iile fabricate în China, de mănunchiurile/ cu busuioc pentru aghiasmă legate cu tricolor, dar/ conta prea puțin, clopotele sunau la fel de cristalin/ degetele care le atingeau, tot mai străvezii, își luau/ aburul puterii de la stele și luceferi/ de la cețurile împăturite cu îngeri-îngerași și străpunse/ de antene satelit, uneori chiar de sateliți, că mai cădeau/ și ei odată cu ploaia de meteoriți nesăbuiți// clopotele de pe pământ se umpleau de jale și fum/ cețurile tot mai acide le putrezeau frânghiile,/ miezul metalic scrâșnea într-o limbă a răgușelii,/ poate de-aceea/ nici Dumnezeu nu le mai auzea, oricum cu urechea/ întoarsă cu fața întoarsă de la noi, pomanagii cerului/ de-atâtea milenii și tot în zadar”.   

De remarcat însă că doamna Valeria Manta Tăicuțu nu rămâne numai la această revoltă, la această dreaptă mânie, ci, în relația sa personală cu Dumnezeu, practică și rugăciunea sinceră și smerită, abandonul eliberator în brațele Acestuia, asemenea lui Hristos în grădina Ghetsimani, după cum se va vedea înspre finalul volumului. Am putea spune că ne bucurăm inclusiv de o revenire a poetei la poezia religioasă clasică, din volumele anterioare: „ci Tu iartă-mi rătăcirile, boala și frigul din cuvinte/ ajută-mă în încercările atât de sfioase, smerite cândva,/ acum doar atingeri temătoare, butonări pe tastaturi/ care dau numai imagini clonate, pâlpâitoare, repede/ transformate în neant// ajută-mă să regăsesc/ ritmul curat al rugăciunii/ sinceritatea ei totală,/ claritatea de sunet/ muzica înaltă/ a tuturor clopotelor din oraș,/ disperate să ajungă la Tine cumva”.  

Spre finalul acestei cronici aș vrea să mă aplec puțin și asupra titlului volumului. De ce Clopote și greieri? Un posibil răspuns apare inclusiv în prima poezie, omonimă, din carte: „e zarvă de clopote și greieri, celelate cântări ocolesc/ urechile ochii inima”. Dar dincolo de acest vers deosebit de frumos și de plastic, să căutăm să descifrăm simbolistica. Clopotele, sunt, de bună seamă, glasul Cerului pe pământ, sunt cele care-i cheamă pe creștini la biserică, la slujbe. Dar greierii? Ei bine, poetul Șerban Codrin scrie într-un haiku: „Nopți fără greieri/ Ceva se întâmplă/ Universului”, ilustrând astfel faptul că, o eventuală lipsă a greierilor ar fi echivalentă cu o stare de anormalitate a lumii, la nivel cosmic. Așadar, greierii sunt o garanție a normalității, a firescului, a ordinii pe care Dumnezeu a imprimat-o lumii acesteia.

În concluzie, prin noul său volum de poezie, Clopote și greieri, poeta Valeria Manta Tăicuțu ne cheamă la o reflecție înaltă despre normalitate și firesc, despre legătura cu divinitatea, ca dat ființial, despre rosturile omului pe lume și totodată ne îndeamnă la trezvie, la luciditate, la sesizarea derapajelor de tot felul și la amendarea acestora, pentru a contribui fiecare, după puterile sale, la menținerea unui climat sănătos în lumea în care trăim.