Între viață și moarte, între cer și pământ

Cronica volumului de poezie, Om de pământ, de Ștefan Mitroi

(Editura Junimea, 2026)

 

 Ștefan Mitroi (născut la 5 mai 1956, în localitatea Siliștea, județul Teleorman) este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Scrie poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și publicistică. A debutat, ca poet, în revista Astra din Brașov. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și laureat al mai multor premii literare, printre care, Premiul Academiei Române pentru romanul Dulce ca pelinul, în anul 2010 și Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul Poveștile cerului, poveștile pământului, în 2020. Dintre cărțile sale mai amintim: Nimic despre singurătate (publicistică, Eminescu, 1986), Somnul verde al copacilor (proză scurtă, Eminescu, 1989), Bolnav de înserare (poezii, Editura Ministerului de Interne, 1992), Adio, îngere păzitor (poezii, Libra, 2001), Gaura (roman, Libra, 2004), Biblia pentru furnici (roman, RAO, 2012), Pregătiri de înviere (poezii, Junimea, 2020), O sută și una de poezii (antologie, Editura Academiei Române, 2021). Cea mai recentă apariție editorială o reprezintă volumul de poezie, Om de pământ, apărut anul acesta la editura Junimea din Iași. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.   

Deși volumul de față se numește Om de pământ, firul roșu care leagă poeziile nu are legătură în mod direct și absolut cu starea omului de a fi „țărână”, nici cu aplecarea acestuia spre realitățile telurice ale vieții acesteia și nici nu pune accentul pe ideea de rădăcini psihologice adânc înfipte în pământul strămoșesc al gliei sau al satului strămoșesc, deși aceste teme au fost abordate de către poetul Ștefan Mitroi în volumele sale anterioare. De data aceasta, omul de pământ este surprins mai degrabă într-o serie de contradicții existențiale cu sine însuși, fiind mereu prins între condiția sa terestră, telurică și dorul sau dorința de a accede la dimensiunea transcendentă a lumii și a vieții, de a intra în legătură cu cerul, înțeles, de bună seamă, nu în sensul său fizic, atmosferic, ci în sens metafizic, de dimensiune spirituală, „locuită” de Dumnezeu, de îngeri și de sfinți, precum și de sufletele celor plecați vremelnic din această lume mundană.

De altfel, pentru a face mai suportabilă distanța dintre cele două lumi, Ștefan Mitroi propune în poeziile sale o perpetuă „schimbare de locuință” între cei din cer și cei de pe pământ, ca și cum niciuna dintre cele două realități nu ar fi „bătută în cuie”, ci dimpotrivă, ar fi foarte ușor interschimbabile, chiar și îngerii și Însuși Bunul Dumnezeu, preferând uneori să locuiască în cele de pe pământ, în detrimentul sferelor cerești, în vreme ce omul, atras, desigur, de necunoascu, ar fi mai tentat să încerce cât mai curând cealaltă realitate: „Nu știu de ce,/ de câțiva ani încoace,/ îmi vine aproape tot timpul să cad în sus./ Îngerul meu păzitor/ care mă ține de mână, îmi spune/ nu încă,/ dar o să vină și ziua aceea curând./ Am să te duc chiar eu/ acolo unde visezi să ajungi./ Îți voi da locul meu din cer,/ Însă cu o condiție,/ să-mi rămână mie/ mormântul tău de pe pământ”; „Zicea că-n podul casei sale/ doarme Dumnezeu./ Nu-l credea însă nimeni/ până într-o dimineață când/ l-am văzut suind pe scara podului/ cu o cană de apă în mână./ Aproape imediat a început să plouă,/ după o secetă ce ținea/ de câteva luni./ Apa din cană era pentru Dumnezeu,/ care a făcut din ea/ o ploaie ce-a durat/ până la sfârșitul verii”.

Dar pentru că înțelege că în cer nu se poate ajunge decât prin moarte, și pentru că frica de aceasta îi blochează capacitatea de a-i pătrunde adeveratele taine, poetul mai dezvoltă o contradicție puternică, aceea între viață și moarte. Și fie pentru că nu se regăsește pe deplin în lumea aceasta, fie pentru că frica de moarte este atât de puternică, preferă uneori să își imagineze că nici măcar nu s-a născut, că trăiește încă în viața de dinainte de nașterea în această dimensiune telurică, dar nu în sensul filosofiei orientale care presupune existența mai multor vieți anterioare, ci într-o stare cumva intrauterină, pântecul mamei fiind pentru poet cel mai sigur loc din toate lumile posibile, chiar și atunci când nu se mai poate refugia în el decât la nivel metafizic sau imaginativ, pentru că inclusiv mama a făcut pasul spre marea trecere: „Ies dimineața în pragul casei/ și încep să mă caut./ Pe unde oi fi eu în lumea aceasta?/ Sunt zile în care nu mă găsesc deloc./ Te pomenești că nici nu m-am născut, îmi zic./ Aș fi putut să aflu asta de la mama,/ dar ea s-a ferit să-mi spună,/ pesemne ca să nu mă supere./ Cum nu mai am pe cine să întreb acum,/ îmi văd,/ așa nenăscut cum sunt,/ mai departe de viață”.

Contradicția dintre viață și moarte, generată în mare parte de necunoașterea a ceea ce se întâmplă concret după despărțirea de lumea aceasta, continuă pe tot parcursul volumului și se manifestă inclusiv în sens invers, poetul ajungând să își pună întrebarea dacă nu ar fi fost mai bine ca traseul sufletului să fi fost inversat, să se fi născut și să fi trăit mai întâi în cealaltă viață, apoi în aceasta, pentru veșnicie; atitudine stârnită cel mai probabil de faptul că lumea aceasta îi este totuși cunoscută și, mai mult decât atât, îi este, cel puțin uneori, dragă: „Ce bine era dacă mă nășteam/ pe lumea cealaltă./ Acum mă pregăteam/ să vin în aceasta/ și să rămân în ea/ până la sfârșitul veșniciei”.

De altfel, la nivel stilistic, volumul de poezie, Om de pământ, este dominat tocmai de cultivarea paradoxului și a contrapunctului, prin utilizarea unor imagini vădit contradictorii, dar construite astfel încât să pară cele mai firești lucruri cu putință, ca și cum, pentru Ștefan Mitroi, lumea aceasta și cea de dincolo sau mai bine spus viața aceasta și cea veșnică, de după moarte, ar exista simultat, de o parte și de alta a unei oglinzi fermecate, iar el ar avea puterea să își aleagă în orice moment de care parte a oglinzii să fie, fără însă a pierde contactul și cu partea opusă; ca și cum ar fi suspendat pentru totdeauna între două realități, ca miticul Enoh, fără a se simți în vreun fel condamnat la nestatornicie, ca și cum tocmai această perpetuă oscilare între cele două lumi i-ar da adevăratul sens al existenței.

În fond, care este sensul și esența poeziei, în general, dacă nu aceea de a îl pune pe cititor în dificultate, de a-i da peste cap toate convingerile și ideile preconcepute, de a pune un mare semn de întrebare și de relativizare în dreptul fiecărei „axiome” a vieții. Iar poetul Ștefan Mitroi, cu vasta sa experiență scriitoricească, atât ca poet, cât și ca prozator, reușește din plin să realizeze acest deziderat, dar, în mod cu totul surprinzător, reușește în egală măsură să inducă cititorului, prin versurile sale, și o stare de liniște, de firesc, de normalitate, ca și cum sensul și esența vieții însăși ar fi aceea de a îl ține pe om în stare perpetuă de trezvie tocmai prin ancorarea acestuia la hotarul dintre lumi, dintre cer și pământ, dintre fizic și metafizic, dintre material și spiritual, dintre viață și moarte, dintre aici și marele dincolo. Și s-ar putea chiar să aibă dreptate.