O dragoste ciudată, dar curată

Cronica romanului, Bătăliile din deșert de José Emilio Pacheco

(Editura Paralela 45, 2023)

 

José Emilio Pacheco (1939 - 2014) a fost un poet, romancier și eseist mexican. Considerat unul dintre cei mai importanți poeți latino-americani ai secolului XX, a fost recompensat în anul 2009, cu prestigiosul Premiu Cervantes pentru întreaga operă.  A fost profesor la Universitatea Națională Autonimă a Mexicului, dar și la alte universități și instituții americane, britanice sau canadiene.

Romanul Bătăliile din deșert a apărut inițial în suplimentul de weekend al cotidianului Unomásuno, în 1980, find publicat în anul următor și în volum. În România, a apărut în anul 2023, la Editura Paralela 45, în colecția Ficțiune fără frontiere, în traducerea Corneliei Rădulescu, cu note de Mugur Butuza.

Deși de mici dimensiuni, romanul spune, într-o manieră densă și cursivă, o poveste în egală măsură dură și suavă petrecută în Mexic, în anii de după Al Doilea Război Mondial, trăită de un copil de școală generală, din clasa de mijloc, și povestită de acesta, la maturitate, dar păstrând vocea și privirea din anii copilăriei, fiind totodată și o radiografie a Mexicului acelor ani, dominat de corupție, de totalitarism, de ecourile conflictului israelo-palestinian, care pe atunci se afla la începuturile sale și de influența anglo-americană, a unei țări care își caută refugiul în scrupulul moral-religios care ajunge să castreze orice formă de libertate a conștiinței.

Pe scurt, Carlitos, un băiat aparent obișnuit, dar cultivând o serie de valori umane, care-l plasează de timpuriu în rândul adulților, cel mai mic băiat din sânul unei familii numeroase, scăpătate și ultra-religioase, se îndrăgostește nebunește de mama unui coleg de clasă, „delict” pentru care este pus la stâlpul infamiei de către toți cei din jurul său: familie, colegi, profesori. Drama lui devine de nesuportat în momentul în care află că Mariana, femeie pe care o iubea din tot sufletului său de copil, s-a sinucis. Poate cel mai duios moment al romanului este cel în care Carlitos îndrăznește să meargă acasă la Mariana și să-i mărturisească dragostea lui: „Ne-am așezat pe canapea. Mariana și-a încrucișat picioarele. Preț de-o secundă, chimonoul s-a întredeschis. Genunchii, coapsele, sânii, pântecul plat, misteriosul sex ascuns. Nu s-a întâmplat nimic, am mai spus o dată. Doar că... Nu știu cum să vă spun, doamnă. Mi-e tare greu. Ce-o să credeți despre mine. Carlos, zău că nu înțeleg. Ce faci aici la ora asta? Nu trebuia să fii la școală? Ba da, dar nu mai pot, nu mai puteam. Am fugit. Am plecat fără să spun. Dacă mă prind, mă exmatriculează. Nimeni nu știe că sunt aici, la dumneavoastră. Vă rog, să nu spuneți nimănui că am venit. În primul rând, să nu-i spuneți lui Jim. Promiteți-mi. (...). Pentru că ceea ce am să vă spun - o singură dată, doamnă, și vă rog să mă iertați - este că sunt îndrăgostit de dumneavoastră”. Desigur, aici este de urmărit reacția și maniera în care Mariana alege să gestioneze momentul.

De asemenea, foarte puternic, din punct de vedere emoțional, este și finalul romanului, în care naratorul vorbește cu vocea sa de adult, și din care înțelegem că acea dragoste din copilărie nu a fost doar o toană trecătoare, ci marea sa dragoste pe care nu a putut să o iute niciodată, mai mult decât atât, mintea și inima lui au refuzat în tot acest timp să creadă că Mariana s-a sinucis: „Cât de veche, de-ndepărtată, de imposibilă povestea asta. Dar Mariana a existat, Jim a existat, a existat tot ce mi-am repetat după ce, atâta timp am refuzat să înfrunt. Nu voi ști niciodată dacă e sigur că s-a sinucis. Nu l-am mai văzut niciodată pe Rosales, nici pe altcineva de atunci. Au demolat școala, au demolat blocul Marianei, au demolat casa mea, au demolat cartierul Roma. S-a terminat cu orașul ăsta. S-a terminat cu țara asta. Nu mai există amintirea Mexicului din anii aceia. Și nimănui nu-i pasă: cine poate fi nostalgic după ororile de-atunci. Totul a trecut așa cum trec cântecele de pe discurile din tonomat. Nu voi știi niciodată dacă mai trăiește Mariana. De-ar trăi, ar avea optzeci de ani”.