Cronica volumului de poezie, În trenul de noapte de Codrin Sezciuc
(Editura Star Tipp, Slobozia, 2022)
Codrin Sezciuc, născut la Suceava, fiu al poetului și profesorului de limba română, Aurel Sefciuc, este la rândul său poet. A debutat în anul 2021, cu volumul de poezie, Ecouri în labirint, apărut la editura Star Tipp din Slobozia, după care au urmat volumele: În trenul de noapte (Star Tipp, 2022) și Acorduri diatonice (Star Tipp, 2024). Despre poezia sa s-au pronunțat scriitori ca Cezar Straton, Mircea Radu Iacoban sau Liviu Antonesei. În cele ce urmează mă voi apleca și eu asupra celui de-al doilea volum de poezie semnat de Codrin Sezciuc, În trenul de noapte (Star Tipp, Slobozia, 2022).
Volumul debutează în forță cu o poezie ce trimite direct în Infern, sau mai bine spus, la Infernul lui Dante Alighieri, prin titlul ce reproduce celebra diatribă de la intrarea în infernul dantesc: Lasciate ogni speranza, voi, ch’entrate! (Lăsați orice speranță, voi, cei care intrați aici). Dar despre ce fel de infern ar putea fi vorba în poezia lui Codrin Sezciuc? Desigur, nu despre un infern al demonilor, ci despre unul mult diferit, în principiu, alcătuit din trăiri frumoase, înalte și înălțătoare, dar, în egală măsură plin de chinuri grele, cele mai grele chinuri fiind desigur cele sentimentale, întrucât este vorba despre un infern al iubirii. Și ce face ca iubirea să se transforme într-un infern? Faptul de a iubi o persoană pe care nu o poți avea, pe care nu o poți atinge, pe care o poți doar visa, ca pe o Fata Morgana. Ori în poezia lui Codrin Sezciuc, despre o astfel de iubire imposibilă se face vorbire și se poetizează, acesta construindu-și poezia în jurul unei prezențe feminine de care nu se poate bucura pe deplin, fie pentru că este prea rece: „Pedantă, socotești, analizezi/ Tot ce poate aluneca între două gânduri/ Paralele, unite bizar./ Toate semnele de punctuație, smirnă pe locurile lor,/ Nu mai împrăștie aburi de anxietate./ Rădăcina pătrată se reorganizează și ea, suspinând./ Orice greșeală devine impardonabilă/ Chiar și pentru bigotele/ Care visează încă marinari eșuați./ Semidocții stau aliniați,/ Ca în fața plutonului de execuție,/ Iar paloarea fețelor livide iradiază/ Asemenea unui miez de uraniu./ Dacă nu încerci să schițezi un zâmbet/ Vor deveni călători fictivi spre Infern./ Destinația albastră a ochilor tăi îmblânzește gândul ostil/ Al statuii de marmură neagră în care te recunoști/ Privin în oglindă./ Mai bine devorată de flori/ Decât cu nervi inutili/ Pe coardele violoncelului amurgului/ Reflectat în visuri solare”; fie pentru că este, asemenea unei Fata Morgana, o prezență greu de prins, greu de înțeles, de ghicit, o călătoare perpetuă între lumini și umbre: „Copaci alergând în abisuri de cer/ Îți povestesc pașii mei însingurați./ Tălpile tale își fac cuiburi în munți./ Te vei pierde în peșteri ca o rană.../ E un mister cum te găsesc de fiecare dată,/ Rătăcită între lumini și umbre,/ Chemându-mă zbuciumat!”.
De altfel, inclusic atmosfera cărții este una la intersecția dintre stări, dintre lumi, dintre real și imaginar, dintre vis și realitate, dintre palpabil și diafan, dintre transparent și opac. Iar la acest fapt contribuie în mare măsură faptul că poetul jongleză, în fiecare poezie a sa, cu imaginile care descriu imaterialitatea, transcendența, visul, lumea emoțiilor, dar și cu imagini din sfera concretului, a lumii mundane, a cotidianului, a imediatului, a palpabilului: „Îți voi căuta gura/ De pe unde/ Singurătatea își odihnește veacul.../ Vei găsi lângă pat/ Suspinul meu din iubire/ Curgând dintr-o scoarță de stejar./ Am auzit strigătul tău/ Și din depărtări am plâns fântâni/ Secate demult./ Arcușul inimii mele/ Cântă tăinuite poteci”; „Nu-mi lăsa iubirea/ Să îți ruginească în bagaje!/ Arunc-o mai bine pârâului de munte!/ Se va amesteca în lut/ Sau piatră se va face,/ Lovindu-se de val./ Vei putea atinge cu gândul/ Privirea mea tulburată,/ Adâncită în ținutul tăcerii”; „Mă târăsc la picioarele tale, biet arlechin./ Nu îmi transforma râsul în plâns!/ Într-o dimineață a nimănui,/ Când secundele se descopun în veșnicii,/ Pe paturi de frig,/ Discrete și perfide,/ Promite-mi că îți voi regăsi îmbrățișarea/ Sub bătăi de aripi/ Ce dirijează viori vieneze”; „Dacă simți brusc o emoție,/ Ursitoarele și-au adus aminte de tine/ Și ți-au picurat gândul meu,/ Care umbla haihui/ Între sânii tăi de porțelan./ Chicotește dăruită/ Sub ninsoarea nocturnă/ Numărând artificii/ Pe cerul naufragiat în neant”.
De remarcat la Codrin Sezciuc faptul că inclusiv poezia lui se situează la limita, sau mai bine spus la hotarul stilistic și estetic dintre vechi și nou, dintre tradițional și modern. Din școala veche de poezie el duce mai departe cultul metaforelor și a celorlalte figuri de stil, pe care le folosește din abundență, precum și faptul că pune accentul pe emoții, pe sentimente, pe trăiri puternice, dar totodată îmbrățișează, din poezia nouă, modernă, versul alb, cultivarea minimalismului, și pe alocuri a paradoxului, precum și referințele culturale și multidisciplinare, acesta trimițând la Infernul lui Dante, la tradiționalul, de acum, Concert de Anul Nou de la Viena, la mitul lui Icar, la mitica Fata Morgana, la Ziua Plângerii, la statuia lui Laocoon sau la mitologicul ținut al Hiberboreei.
Așadar, Codrin Sezciuc este un poet original ce livrează o poezie proaspătă, ce bucură deopotrivă și sufletul și mintea, dar care lasă și semne, uneori adânci, în fiecare dintre cele două organe receptoare ale poeziei. Un poet aflat încă la început de drum, care pare să mai aibă multe de spus în lumea poeziei în special, dar și a literaturii în general.
Comentarii
Trimiteți un comentariu