Forța brută a fragilității

Cronica volumului de poeme, Incurabilă. Sunt frumoasă pentru că doare de Florina Zaharia

(Editura Tracus Arte, 2026)

 

Florina Zaharia a absolvit Facultatea de Litere și un master în Teoria și practica textului. Este poetă, redactor-șef al revistei Dunărea de Jos și președinte al Filialei Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în anul 1998, cu volumul de poezie, goală pe străzi, apărut la editura Eminescu, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor-Filiala Iași, pentru debut. Au urmat volumele: possssssster (Prier, 1999 - Premiul Nichita Stănescu), alextandru - manuscris de mângâiat (Cartea Românească, 2001), nueuflorina (Vinea, 2004), 1863-1894 așteptarea fără brațe (Opera Magna, 2007 - Premiul Hyperion), cartea interioară; cartea trupului; cartea pietrei (carte-obiect, Proiect 4x4, Mogoșoaia, 2009 - împreună cu artistul vizual Francisc Chiuariu), eua (Paralela 45, 2010 - Premiul USR, Filiala Sud-Est), bandagebody (Fundația Culturală Antares, 2011), manifestrup (Tipo Moldova, 2011), #plânsul (Junimea, 2021). Cea mai recentă apariție editorială a sa este volumul de poeme, Incurabilă. Sunt frumoasă pentru că doare, apărut anul acesta la editura Tracus Arte. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

După cum se poate observa inclusiv din titlurile volumelor de poezie semnate de Florina Zaharia, aceasta a fost dintotdeauna pasionată de două teme care se întrepătrund și în poezie și în celelalte arte și mai ales în viața reală, și anume trupul, cu tot ce ține de anatomia și fiziologia lui și sufletul, înțeles ca depozitarul tuturor trăirilor interioare. Iar împreună, cele două se reunesc în tema unitară a identității de sine. Am putea spune că poeta și-a trasat ca deziderat artistic și poate și uman să se analizeze pe sine trup și suflet, până la cunoașterea cât mai profundă, până la cunoașterea deplină a propriei sale identități poetice și umane. Nici volumul de față nu face excepție de la aceste teme, în paginile acestuia poeta vorbind, pe un ton foarte sobru despre o serie de probleme, de tensiuni dezvoltate în propria-i persoană, în relația trup-suflet-lumea înconjurătoare.

Prima dintre aceste probleme este legată de aspectul său fizic și de maniera în care lumea din jur se raportează la acesta. Toți cei care o cunosc, fie și numai din vedere pe Florina Zaharia, știu că aceasta are o constituție mai curând fragilă, arătând mai degrabă ca o copilă, decât ca o femeie matură, așa cum este de fapt. În debutul volumului, poeta ne oferă și o explicație legată de aspectul ei fizic de fetiță, acesta datorându-se relației strânse pe care o dezvoltă cu latura inocentă, puierilă a sinelui său, sau cum se spune în psihologia modernă, cu copilul său interior, relație ce se oglindește, de bună seamă, și la exterior și pe care alege să o protejeze, cu riscul de a suporta privirile dezaprobatoare ale lumii înconjurătoare care ar vrea să o vadă drept o femeie matură, sobră, priviri care adeseori dor, pentru că neacceptarea, în general, doare: „Sunt frumoasă pentru că doare/ să țin de mână fetița/ care refuză să plece din mine,/ își agață degetele de coastele mele/ ca de gratiile unui loc de joacă/ abandonat./ Sunt frumoasă pentru că în fiecare dimineață,/ la birou,/ eu îi promit că vom fugi, că vom picta cerul cu carioci umplute cu rouă./ E frumos să simt/ cum ea dă cu piciorul în masa de ședințe,/ revoltată de cifrele care vor să-i măsoare infinitul.// Dar azi ea e mai neastâmpărată ca niciodată,/ o intimitate sălbatică mă face să tresar/ la fiecare rază de soare care brăzdează monitorul./ Ea îmi dă curajul să fiu incurabilă,/ să visez în culori/ care nu există pe paleta logicii./ Sunt frumoasă pentru că sunt gardianul/ unei copile care nu apune,/ o femeie-cetate/ care ascunde în turnul ei/ o fetiță cu genunchii juliți./ Plângem împreună când lumea ne vrea de piatră,/ și zâmbim complice când durerea ne face/ de neatins”.

În poemele ce urmează poeta descrie, într-o manieră foarte dură, folosindu-se de un imaginar poetic belicos, faptul că resimte prejudecățile celorlalți la adresa sa ca pe un război perpetuu a cărui țintă este, se simte atacată, hărțuită, pusă la zid, condamnată, simte că i se refuză dreptul la replică, la a se apăra de cruzimea lor, se simte ca pe un front de luptă, ca în mijlocul unui teatru de război. Și atunci, singura sa manieră de a se apăra în fața răutății lumii devine scrisul, și cu precădere poezia, singurul loc în care se simte cu adevărat liberă să își expună propriul adevăr despre sine însăși, să ilustreze lumea așa cum o vede, cum o simpte: „Scriu pentru că nu pot să vorbesc fără să mă prăbușesc./ Scriu pentru că adevărul/ e singura formă de cruzime pe care o mai pot iubi./ Dacă tăcerea mea e frumusețe și moarte,/ atunci scrisul e viața care urlă într-o cameră de sticlă./ Rănile se transformă în cerneală./ Și astfel, sângerarea albă nu mai e o pierdere,/ devine dovada că am fost aici,/ că am simțit,/ că am refuzat să fiu tăcere./ Adevărul e o formă de vindecare,/ nu înseamnă ștergerea rănii,/ ci transformarea ei în coloană vertebrală”.  Scrisul devine astfel, forța brută a fragilității, dovada că uneori, cei aparent slabi sunt de fapt cei mai puternici.

Și totuși, din toată această luptă continuă cu sine însăși și cu lumea exterioară, poeta, deși aparent iese învingătoare, prin scris, resimte totuși o rană adâncă și foarte dureroasă, pe care nu știe, pentru moment, cum să o vindece. Este rana disocierii, produsă de repetatele încercări de a se face acceptată, de a aparține unui grup, unei lumi, de a se transforma pentru aceasta până la a nu se mai identifica nici măcar cu sine însăși, rana de a se simți mereu suspendată între adevăruri adeseori contrare: „Mai e o rană, ultima, cea mai adâncă:/ e rana de a nu mai aparține niciunei lumi,/ niciunui trup,/ de a fi o punte suspendată între brațele mamei/ și brațele tale,/ care caută în aer o formă ce nu se mai vede./ E durerea de a fi mereu „între”,/ o străină în propria oglindă./ Aceasta e rana care nu se închide,/ pentru că ea este însăși poarta/ prin care intru și ies din mine,/ în fiecare zi,/ mai obosită și mai sfântă”. De remarcat acest vers final: „mai obosită și mai sfântă”, care spune de fapt că poeta, luptând zi de zi și cu sine însăși devine din ce în ce mai puternică, are o mai mare capacitate de a se jertfi, de a înțelege tainele lumii, de a se ridica mai sus decât statutul de simplu muritor care trece prin viață lin dar fără mari câștiguri spirituale.

Așadar, noul volum de poeme al Florinei Zaharia, Incurabilă. Sunt frumoasă pentru că doare, este, dincolo de dimensiunea sa poetică impecabil realizată, un manifest despre arta supraviețuirii, ca femeie, într-o lume în care nu te mai regăsești și care te respinge, despre asumarea fragilității și a vulnerabilității dar și despre lupta acerbă cu sinele și cu lumea exterioară, alegând ca armă tocmai forța brută a fragilității, pusă în slujba scrisului, a poeziei în special și a literaturii în special, care astfel poate salva, poate pansa, poate vindeca și poate readuce liniștea în sinele poetei și poate și al cititorilor.