Nimic magic, nimic mistic

Cronica volumului de poeme, În miezul zilei caniculare de Mihaela Farcaș

(Editura Cartex, 2026)

 

Mihaela Farcaș (născută în 1993), a urmat studii de psihologie generală,  psihologie clinică și consiliere psihologică, la Universitatea de Vest din Timișoara, precum și o formare în terapia cognitiv-comportamentală. Este membră a Cenaclului Literar „Pavel Dan”, coordonat de poetul Eugen Bunaru. A publicat poezie în diverse reviste literare din România, dar și din străinătate, printre care: Orizont, Literadura, Discobolul, O mie de semne, Noise Poetry, New York Magazin, Levure littéraire, precum și în antologiile: Carapacea de aur și Conexiuni. În anul 2026 îi apare volumul de debut în poezie, În miezul zilei caniculare, la editura Cartex, în colecția Amaterasu. Asupra acestui volum mă voi apleca în cele ce urmează.

Încă de la primul poem descoperim că universul poetic al Mihaelei Farcaș gravitează în jurul universului său profesional, și anume psihologia, terminologia de specialitate fiind prezentă la tot pasul. Cu toate acestea, poeta reușește să obțină un echilibru în dozarea cuvintelor, împletind termenii științifici cu formulări specifice poeziei, astfel încât poezia ei să nu devină una aseptică, ci să rămână una cât se poate de vie, chiar dacă trăirea rămâne sub semnul zbaterilor interioare, zbateri ce nu se petrec doar la nivelul minții, domeniul specific psihologiei, ci și la cel al sufletului, poeta reclamând inclusiv o disociere generală a oamenilor în plan spiritual, o renunțare a acestora la scrutarea transcendenței refuzând astfel întâlnirea cu divinitatea, fapt ce contribuie fără doar și poate la escaladarea haosului social pe care aceasta caută să-l imortalizeze în poezia sa: „bună! numele meu e reziliență. am respectat/ toate poruncile & m-am rugat la viziuni în flăcări./ sunt sfânta Hildegard care muncește & cinstește -/ o bucată de inimă într-un salon aseptic./ (aici nu avem timp să simțim. aici doar/ supraviețuim. animale hiperadaptabile în jungla/ fără de zei)/ sunt șmecheră & cinică - dinamită pe jumătate/ explodată, exploatată până la cea mai dulce/ toropeală. pot fi furioasă & necruțătoare, tandră/ ori prea sensibilă ca o femelă păianjen țesând/ constant firele ce îi țin pe ceilalți întregi./ în această încăpere nu ai voie să îți mărturisești/ povara. asta ar fi o eroare de traiectorie,/ o transgresiune lipsită de trancendență./ pragmatismul a luat locul intervenției divine./ ziua de după moarte va fi mereu cea mai/ glorioasă așa că ridică-te și umblă”.

Ceea ce este de remarcat la volumul de debut al Mihaelei Farcaș este faptul că reușește, poem cu poem, să țină ștacheta sus, să imprime fiecărui text o doză optimă de intensitate, să construiască și să susțină o atmosferă de tensiune interioară, având însă grijă ca la răstimpuri să și slăbească tensiunea, pentru a nu ajunge, înainte de vreme, la paroxism, apelând la imagini poetice suave, la cuvinte delicate, la imagini gingașe. Altfel spus, reușește să obțină un echilibru al stărilor pe care își dorește să le transmită cititorilor, pe care astfel îi menține focusați încontinuu.

Dacă ar fi să identificăm în volumul de poeme al Mihaelei Farcaș un „personaj principal” sau mai concret fie spus, o stare care să îl traverseze de la un capăt la altul, acea stare - personaj ar fi luciditatea, și încă o luciditate pur-sânge, necontaminată cu absolut nimic din ceea ce nu poate fi „măsurabil” cu instrumentarul psihologiei. Tocmai de aceea, unul dintre poeme se numește foarte sugestiv, Nimic magic, nimic mistic (nume pe care l-am împrumutat și eu pentru titlul acestei cronici), poem pe care îl voi și reda în cele ce urmează: „în sfârșit am cartografiat durerea. intensitatea/ combustiei & memoria afectivă. corpul nu uită,/ corpul stochează & procesează uneori prea lent./ viața mea de nomad afectiv a devenit o săritură/ la trapez fără plasă de siguranță./ niciodată suficient de stabilă, niciodată cu totul/ acolo, consumată ca un generator care rămâne/ dintr-odată fără combustibil. absența rămâne/ singura certitudine & te întrebi până unde merge/ dezintegrarea. am rupt elementele escapismului/ din realitatea arcuită. nimic magic, nimic mistic./ ai propovăduit colapsul celor slabi & abia acum/ închei jocul înlocuirii”.  

Desigur, nu trebuie înțeles faptul că poeta respinge într-o manieră drastică și definitivă cele două realități adiacente ale vieții, și anume gândirea magică și trăirea mistică, ci doar că, în raport cu sinele său, pe care vrea să și-l „cartografieze” strict din perspectivă psihologică, preferă să nu se lase ghidată decât de către această formă de cunoaștere, descrisă printr-o introspecție profundă și o analiză extrem de lucidă a sinelui.

De altfel, poezia în sine și activitatea de scriere literară în general, stau în relație directă cu sfera gândirii magice, cu lumea imaginației, a ideilor învăluite în aburii fanteziei, și chiar unele formulări întâlnite în volum descind direct din această zonă, ca spre exemplu: „mă uitam la copilul ce hrănea porumbeii/ fiecare bucată era o silabă/ din cuvintele mamei”; „lumina felinarelor se prelinge/ pe țesătura/ anotimpului confuz”; „mi-am deșurubat inima” sau „sufletul meu e o casă în flăcări/ & singurătatea se desface ca aripile/ unui fluture negru”.  

Iar în ceea ce privește dimensiunea mistică, un cititor avizat va observa desigur că volumul începe și se încheie cu poeme în care apar elemente din sfera religiosului, a transcendenței, fie ele puse și în contexte non-religioase sau care se voiesc a fi ușor auto-ironice. Poemul ce deschide volumul l-am citat mai sus, iar acum voi cita poemul ce închide volumul: „bună! eu sunt femeia-infrastructură & te voi/ conduce cu blândețe prin tărâmul vulnerabilității./ nu te teme! știu cine ești! femeia care duce totul,/ femeia-robot, lumina. femeia care luptă &/ îngrijește, care nu uită, mereu disponibilă, mereu/ acolo, suspendată între vinovăție & o formă/ primitivă de empatie ca un buldozer care dărâmă/ din senin edificiul inimii./ smerită & miloasă, scut & pavăză mă apropii/ de sfințenie”.

Așadar, în volumul său de debut în poezie, Mihaela Farcaș ne propune o poezie vădit psihologică, foarte incisivă, cu miez și cu nerv, prin care, pe de o parte se prezintă pe sine, așa cum se auto-observă în oglinda psihologică, în care se privește cu maximă luciditate, iar pe de altă parte ne invită pe fiecare dintre noi la o introspecție cât mai serioasă și mai angajată. Desigur, portretul poetei este nuanțat și de inserțiile din sferele magicului și ale misticului, pe care aceasta aparent se străduiește să le renege, apelând desigur la procedeul psihologiei inverse, astfel încât, privită în ansamblu, ni se prezintă drept o femeie matură ce-și caută echilibrul și drumul în viață, la intersecția dintre cele trei direcții: luciditatea, magicul și misticul, sau poate încercând să le împletească într-un ADN ființial care să o definească pe de-a-ntregul.