Despre dimensiunea lirică a nuvelelor din volumul de proză,
Iarna bărbaților de Ștefan Bănulescu
I. Introducere
Ștefan Bănulescu, de la a cărui naștere sărbătorim anul acesta o sută de ani, este, alături de Constantin Țoiu și Mircea Dinescu, unul dintre cei mai importanți și cunoscuți scriitori ialomițeni, unul dintre cei care au făcut numele județului Ialomița nu doar cunoscut la nivel național și internațional, ci și iubit, măcar de către iubitorii de literatură adevărată, care au descoperi, prin operele acestora, un tărâm de poveste, plin de viață, de magie, de fantezie, de poezie, de frumos.
II. Scurtă prezentare bio-bibliografică
Ștefan Bănulescu s-a născut în data de 8 septembrie 1926, în comuna Făcăeni, județul Ialomița, fiind al optulea din cei unsprezece copii ai lui Ion Durak, devenit ulterior Bănulescu, prin convertirea poreclei Banu, în nume de familie, de meserie plugar, ajuns în 1929 primarul localității Făcăeni. În copilărie, Ștefan, viitorul scriitor, era pasionat de citit, de povestit, de făcut caricaturi. Împreună cu frații săi citeau din biblioteca familiei volume de Turgheniev, Cehov, Tolstoi, Anton Pann, Rebreanu sau Sadoveanu, și puneau în scenă mici piese de teatru, în holul mare al casei lor. De asemenea, în copilărie l-au marcat o parte dintre cunoștințele tatălui său, care ulterior au devenit personaje în cărțile sale, chiar cu numele lor originale: Bazacopol, Parmak sau cel poreclit în sat, Andrei Mortu. Între 1935 și 1938, urmează școala primară în satul natal, iar în 1938 este declarat admis la Liceul „Știrbei Vodă” din Călărași, secția română-latină. În timpul liceului citește enorm, dă meditații la limba română, limba latină și științe naturale. În 1943, în clasa a cincea de liceu, devine bibliotecar al liceului și corector al revistei liceului, Avântul, în paginile căreia se înregistrează și debutul său absolut, cu poezia La mormântul unui erou.
Între 1945 și 1948 urmează cursurile Facultății de Drept, pe care însă nu le încheie, printre profesorii săi numărându-se și Dimitrie Gusti. În paralel, frecventează și cursurile susținute de G. Călinescu și Tudor Vianu, la Facultatea de Litere. Într-un interviu acordat lui Titus Crișciu, avea să afirme despre acea perioadă: „De fapt, filologia mă atrăgea încă de atunci. (...). Cred că în acei ani mi-am dezvoltat cu totul altfel gustul și înțelegerea pentru literatură și pentru fenomenele culturale”. Drept urmare, între 1948 și 1952 va urma cursurile Facultății de Litere. În paralel, între 1950 și 1951, face parte din prima promoție a Școlii de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”, sub directoratul lui Mihai Novicov, printre profesori avându-i pe Tudor Vianu, Nina Cassian sau Ov. S. Crohmălniceanu. În 1952 devine asistent al profesoarei de literatură rusă, Galina Maievski. Tot în anul 1952 se petrece și debutul publicistic al lui Ștefan Bănulescu cu un eseu despre opera lui Gogol, intitulat Din Petersburg, apărut în revista Viața Românească, anul V, nr. 3. În iunie 1952 este exmatriculat din facultate, înainte de a-și susține licența, pentru a fi încorporat în detașamentul de muncă forțată (D.G.S.M.) din Orașul Stalin (Brașov), până în 1954.
După eliberare, este angajat ca redactor la revista Gazeta literară, devenită ulterior România literară, unde rămâne până în 1960. În același an, debutează editorial cu volumul de reportaje, Drum în câmpie, în Colecția Luceafărul.
Următoarele volume publicate în timpul vieții sunt: volumul de eseuri și interviuri, Colocvii. Artistul și epoca, în colaborare cu Ilie Purcaru (1964), volumul de nuvele, Iarna bărbaților (ediția I, Editura pentru literatură, 1965, ediția a II-a, EPL, 1966), volumul de versuri, Cântece de Câmpie (EPL, 1968), volumul de nuvele, Iarna bărbaților (ediția a III-a, revăzută și adăugită, Cartea Românească, 1971), volumul de proză eseistică, Scrisori provinciale (Albatros, 1976, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), romanul Cartea de la Metopolis (Eminescu, 1977, singurul volum publicat din anunțata tetralogie a Cărții Milionarului, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor); volumul de nuvele, Iarna bărbaților (Eminescu, 1979, ediția a IV-a, definitivă, cuprinzând și Cântece de Câmpie); volumul de eseuri, Scrisori din Provincia de Sud-Est sau O bătălie cu povestiri (Nemira, 1994); volumul de proză scurtă, Un regat imaginar (ALLFA, 1997). În 1997 i se acordă și Premiul Național pentru Literatură al Uniunii Scriitorilor, pentru întreaga sa creație literară.
În anul 1998, pe 25 mai, Ștefan Bănulescu încetează din viață la Spitalul „Th. Burghelea” din București, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu ortodox. Din același an este patronul spiritual al Bibliotecii Județene Ialomița „Ștefan Bănulescu”.
III. Dimensiunea lirică a volumului de nuvele Iarna Bărbaților
Volumul de nuvele, Iarna bărbaților, apărut, după cum am arătat în scurta prezentare bio-bibliografică, în nu mai puțin de patru ediții, mi se pare în primul rând definitoriu pentru cunoașterea universului epic al scriitorului ialomițean Ștefan Bănulescu. Vedem aici ilustrate satele de câmpie din zona Bărăganului, și cu precădere din zona de confluență cu cea a Dobrogei, fapt cât se poate de firesc, dată fiind copilăria autorului în zona Făcăeni - Fetești, pe unde trece și brațul Borcea al Dunării, formând ecosisteme de tip baltă, asemănătoare celor din Delta Dunării, preocupările oamenilor de câmpie, gravitând, cum altfel, în jurul agriculturii și al pescuitului, dar și în sfera comerțului. De asemenea, sunt ilustrate și comportamentele acestora în circumstanțe vitrege, cum ar fi inundațiile, seceta sau războiul; vedem astfel cum, pe de o parte, atât bărbații cât și femeile, sunt asprii, serioși, duri, ca unii a căror piele și suflet au fost și bătute de crivăț și arse de vipia verii, determinați să răzbească prin viață indiferent de intemperiile ivite, iar pe de altă partă, și unii și ceilalți, poartă mereu în suflet o mare doză de melancolie, mângâindu-și, la răstimpuri, sufletele fie cu descântece sau cântece populare, fie cu povești, legende sau mituri, toate acestea comportând, prin însăși natura lor, un mare procent de muzicalitate, de poezie, de magie și de mister.
Tocmai de aceea am ales să ilustrez în acest eseu dimensiunea poetică din proza lui Ștefan Bănulescu adunată în volumul de nuvele, Iarna bărbaților, volum ce nu întâmplător a fost, la a patra sa reeditare, „sudat” cu volumul de poezie, Cântece de Câmpie. Autorul însuși afirmă, în argumentul la retipărirea amintită, faptul că „Cântecele de Câmpie ar fi un mic codice care ar cuprinde documentele lirice ale teritoriului sever pe care se desfășoară proza din Iarna bărbaților (după cum ele cuprind în germene și imagini transmise mult timp după aceea, la o altă măsură, dimensiunilor teritoriului imaginar din Cartea Milionarului)”.
Proza ce deschide volumul, în toate cele patru ediții, Mistreții erau blânzi, are un lirism aparte, de la un capăt la celălalt, putând fi citită inclusiv ca un amplu poem în proză, sau mai bine spus ca un amplu bocet provocat atât de moartea unui copil, cât mai ales de lupta părinților lui cu natura, cu apele umflate și învolburate, cu pământul inundat și cu pădurea vitregită, pentru a găsi un loc uscat și potrivit pentru a-și îngropa creștinește copilul. Cu toate acestea, există și o inimă a lirismului, dacă putem spune așa, un punct forte, nevralgic, marcat de intonarea unui cântec popular local, ce funcționează, în egală măsură și ca bocet și ca blestem: „Fenia, cu capul culcat pe pânză, izbucni într-un fel de plâns. Și din plânsul acela uscat, fără modulații, începu să cânte, la fel de uscat, cântecul Vicăi. Îl spunea ca pe-un bocet și în același timp ca pe-un blestem. Își plângea copilul mort, dar și cânta cu ură vorbele din cântecul Vicăi:
Vica fată de brezoi,
Din ce neam ești, din ce soi?
Te-a născut măta în lotcă,
Dunărea îți fuse doică,
Albie ți-a dat - și lapte
Din lună, țâță de noapte...”.
De altfel, tot printr-un fragment de cântec popular local este marcat și punctul culminant al nuvelei, încercarea de înmormântare a copilului pe o movilă mai înaltă de nisip, dat fiind faptul că, în tradiția locului, înmormântările erau însoțite de cântece lăutărești de jale: „Dache trase arcușul pe coarda groasă, depărtă brusc brațele, lăsându-l pe Laliu să alerge singur pe melodie cu corzile țambalului, și când crezu că e tocmai momentul să-și facă intrarea cu vocea, începu să cânte răgușit:
Câmpie, cu porți dărâmate,
Cu ierburile-n cer vărsate,
Crește iarbă-n cer, și-n stele,
Și în călcâiele mele...”.
De lirism debordează și cea de-a două proză din volum, Dropia, în debutul căreia poezia intrinsecă a descrierii peisajului se întrepătrunde cu un aspect mitico-cosmic, ce transmite ideea că locul și timpul în care se desfășoară acțiunea au o legătură directă cu însăși începutul lumii: „Iarba nu ajunge la umeri. S-a umplut pământul de prepelițe. Roua ține până spre amiază. Când s-o face ziuă, dacă ți-e cald, intri în iarbă și te scalzi. Așa fac fetele lui Arșunel, fug dimineața din așternut, aleargă pe câmp și intră unde e iarba mai mare. Le zboară prepelițele pe la subțiori și le cântă prigoriile cu gușă roșie pe la ascuțișurile pieptului.
- Fântâni nu sunt pe câmp?
- Nu sunt. Pentru că nimeni nu a săpat vreuna. Ar fi săpat-o degeaba. Abia la vreo treizeci de metri sub pământ dai de apă. Și când dai, fuge mai la adânc. Asta în câmp. Acolo unde mergem acum nu știu ce e, n-am fost niciodată. Ce folos că în satul pe care l-am lăsat în urmă sunt fântâni și au avut apă, și acum n-au decât cirloi cu nisip? Le-a supt seceta cum a supt și ugerul vacilor. A fost o secetă că și luna se înnegrise, de-i mai rămăsese într-o parte, așa ca un bănuț de ou.
- Era oul începutului și sfârșitului - zice mormăind unul care mergea într-o margine a convoiului, dar în rând cu cei doi călăreți din față”.
Și pentru a proba parcă mai bine cele spuse mai sus de către autor, despre relația specială dintre prozele din Iarna bărbaților și poeziile din Cântece de Câmpie, prozei Dropia îi corespunde în mod explicit, poezia omonimă din volumul citat, în care redescoperim, în versuri ce împrumută metrica populară, atât spiritul mitico-cosmic, cât și erotismul abia schițat, mai degrabă sugerat, ilustrate în fragmentul de mai sus:
„Pe miriștea arsă și lată,
La dunga cerului spartă
De-o vizuină de soare,
Spre asfințit și răcoare
Se saltă un cap de șarpe
Printre năluci verzi de ape.
Șarpele cu cap de vultur,
cu plete galbene-n jur,
La gât cu soarele roată,
Cu piept și sfârcuri de fată
Cu coroană de regină,
Cu aripile-n țărână.
Stă cu pieptul dezgolit
Tremurat în asfințit.
Am cătat dropia-n soare
Că eram de-nsurătoare.
Mi-am dus mâna peste câmpi
Printre praf și printre ghimpi:
Am vârat mâna în cer
Și am dat, vara, de ger
Mi-a degerat mâna toată:
O-ntinsese-m după fată,
Când s-o fur - prin degete
Mi-a trecut șarpele rece”.
De altfel, versurile „Am vârât mâna în cer/ Și am dat, vara, de ger”, în care descoperim o structură oximoronică, pot fi puse în relație și cu titlul prozei, Vară și viscol, de asemenea foarte lirică, grație unor descrieri de peisaje de iarnă într-o manieră foarte poetice, dar și inciziilor de erotism, de asemenea, bine temperat, ce fac întotdeauna deliciul cititorilor și care alimentează, de altfel, oximoronul din titlu, căci numai în siajul dragostei, vipia și viscolul se întrepătrund până la îngemănare: „Am să stau goală. Până acum n-am știut vara cum trebuie. Am trecut prea multă vreme unul pe lângă altul și nu ne-am știut să fi făcut la timp dragoste. Nu te uita mereu în lături, n-ai grijă, locul e neumblat. Când veneam singură aici sub coasta malului mi-era frică de trunchiurile astea de salcie întinse pe pământ. Ne mai culcăm o dată în iarbă, că e rece și caldă. Pe urmă urcăm malul, ne suim în căruță și mergem înapoi în sat. Să nu fi plecat caii fără noi. Sus pe mal nu se vede decât un vițel de lapte, stă cu gâtul întins și linge soarele”. Ce imagine mai poetică decât aceasta?”
Desigur, exemplele de lirism din proza lui Ștefan Bănulescu pot continua aproape la nesfârșit. Tot prin diverse formă de lirism sunt descrise și unele scene de război, făcându-le astfel mai putin dramatice, un exemplu fiind scena raidului aerian din proza, Satul de lut: „M-am îndepărtat de căruță, târându-mă pe pântece spre o fâșie de grâu năpădit de rapița înaltă, prin care pășteau câțiva cai mici și păroși. Niște păsări cenușii zburau câte trei - patru deodată prin grâul plin de buruieni, pe măsură ce înaintam, și se ascundeau din nou, nu departe de mine. Zgomotul avioanelor devenise egal de puternic peste tot și rămăsese așa, suspendat, deasupra câmpului. Crezusem că în grâu caii pasc. Ajunsesem lângă ei, nu pășteau, stăteau numai cu boturile în iarbă, poate numai ca să simtă puțină umbră și umezeală. Am încercat să-i izgonesc de acolo, dar n-am izbutit. Stăteau într-una nemișcați, cu boturile în jos. Văduva factorului poștal plângea, auzeam din ce în ce mai bine. Am săltat capul și am zărit-o: stătea în genunchi și se închina”. Desigur, în acest fragment, lirismul este dat inclusiv de repetiția consoanei „z”, care are efectul unei aliterații, menită să inducă în mintea cititorului zgomotul avioanelor în zbor.
IV. Concluzii
Așadar, volumul de poezii, Cântece de Câmpie, apărut relativ la începutul carierei scriitoricești a lui Ștefan Bănulescu nu a fost un simplu accident de parcurs, deși a rămas unicul volum de poezie, ci a fost un pas esențial în formarea scriitorului, „trădând” totodată spiritul unui prozator pătruns până în străfundurile ființei sale de fiorul liric, pe care însă l-a convertit excepțional în toate lucrările sale în proză și cu precădere în nuvelele din volumul Iarna bărbaților, în care poezia se întrezărește la tot pasul, ascunsă sau, dimpotrivă, descoperită, în bocete, descântece, mituri, legende, vorbe de duh, descrieri de peisaje și nu în ultimul rând în scenele erotice atât de suav ilustrate. De altfel, putem spune, fără teama de a greși, că această tendință spre lirism și poezie, manifestată chiar la hotarul dinspre realismul magic, este una dintre notele dominante ale prozei scriitorului ialomițean, Ștefan Bănulescu, de la a cărui naștere sărbătorim anul acesta o sută de ani.
V. Bibliografie
1. Bănulescu, Ștefan - Opere I. Iarna bărbaților. Cartea Milionarului. Proză eseistică, Ediție îngrijită de Oana Soare, prefață de Eugen Simion, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă și Editura Univers Enciclopedic, București, 2005;
2. Bănulescu, Ștefan - Iarna bărbaților, Ediția a II-a, Editura pentru literatură, 1966;
3. Personalități ialomițene. Dicțional, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, editat de Biblioteca Județeană „Ștefan Bănulescu” Ialomița, Editura Metamorfosi, Slobozia, 2023.

Comentarii
Trimiteți un comentariu