Pontice.... moderne

Cronica volumului de poeme, Imensa mașinărie cu trepte de asfixiere de Iulia Pană 

(Editura Charmides, 2026)

 

Iulia Pană s-a născut și trăiește la Constanța, fiind poetă și artist vizual. Este membră USR, UAP și PEN Club România. A debutat în anul 1996, cu volumul Imagine simplă, pentru care a primit Premiul de debut la Festivalul Internațional „Sighetul Marmației”. Au urmat volumele: Statuia zilei de mâine XXLove (1998), Noaptea Scorpion (2003 - Premiul pentru poezie al Filialei USR Dobrogea), Contrasecunde (2008), Rigla de aur (2013 - Premiul pentru poezie al Filialei USR Dobrogea), Ebony Bones (2015, SUA). După o pauză semnificativă, de unsprezece ani, revine la poezie cu volumul de poeme,  Imensa mașinărie cu trepte de asfixiere, apărut anul acesta la editura Charmides. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

Fiind o fiică a urbei de la Pontul Euxin, universul poetic al Iuliei Pană, gravitează în jurul Mării Negre și a orașului port, cărora le dedică nenumărate poeme. Volumul de față mustește de astfel de poeme, fiind, întrucâtva o monografie poetică, umană, a Constanței și a Mării Negre. Poemul ce deschide volumul este o veritabilă artă poetică în acest sens, fiind o descriere în tușe groase, dar totodată ascuțite, percutante, a Mării Negre, cu toate valențele sale, și pozitive și negative: „În lumina caldă, stâncile și valurile fac contur./ În vizorul camerei un trup pe nisipul ud./ Briza mișcă falduri,/ Faldurile, cearceafuri străvezii,/ gelatine de regina meduză.// Diavoli mov ies din melci,/ pești umflați, cu solzi argintii.// În hubloul lentilei/ uite, libertatea: e amărăciune./ Ochii două spații de întuneric// Stăm așa, cu torsul spre luna/ care n-a apucat să apară.// Mare melancolia// Vocea oftată/ răsună ca un oboi în urechea dreaptă./ Țipătul de albatros se înfundă în timpan./ Respirația ta, deasupra un balon de ceață.// Totul e privit din perspectiva aeriană./ Propulsia inimii, resorturi, mecanisme uzate.// Mare melancolia/ iluzia unei splendide tinereți/ permanente.// Teatrul tău ieftin, cu scena pe nisipul ud./ Eu stop-cadru.// Mare melancolia/ m-a apucat de păr și a tras./ M-a salvat.// Doar sângele a țâșnit,/ gustul a devenit metalic,/ glasul a răgușit”. Așadar, Marea Neagră poartă pe valurile sale și se ciocnește de țărm și de oameni, cu o suită de stări și sentimente contrarii: libertate, dar și disperare, fericire, dar și frică, iluzie, dar și realitate, viață, dar și moarte.

De altfel, în poemele Iuliei Pană, niciodată sentimentele nu sunt albe sau negre, pozitive sau negative, ci întotdeauna, în orice stare sufletească se îmbină lumina cu întunericul, frumosul cu urâtul, dragoste cu disperarea, pacea cu furtuna. Deosebit de concludent în acest sens mi se pare poemul a cărui „acțiune” se desfăsoară în legendară Piață Ovidiu și care ilustrează admirabil iureșul de stări și sentimente stârnit perpetuu în siajul Mării Negre: „Dragostea urlă ca o isterică pe patul/ de spital.// E, de fapt, o cățea frumoasă cu o lesă/ din pietre scumpe, care mușcă/ elegant trecătorii/ pe treptele statui din Piața Ovidiu.// Dragostea se prelinge/ începe de la mine și se sfârșește/ la picioarele tale./ ca marea, maestră în folosirea/ frivolității./ din când în când, toate acestea se/ întorc la mine, metalice și/ automatice,/ ca vocea robotică din telefon.// bula imensă se sparge în spațiile/ tristeții.// la o comandă random salvez isterica/ și cățeaua, în memoir-ul, unde nu/ intră nimeni// noaptea, vocea robotică răspunde vag/ îmi las cățeaua liberă,/ și o urmăresc cum aleargă urlând pe/ acoperișuri de sticlă”.

Dar de unde să vină oare această perpetuă dualitate dintre lumină și întuneric în poemele Iuliei Pană? Psihologii moderni ar putea lesne intui că ar putea fi vorba despre vreo traumă din copilărie. Și nu ar greși absolut deloc. Pentru că însăși poeta recunoaște, în poemul ce dă titlul acestui volum, Imensa mașinărie organică cu trepte de asfixiere, un episod din copilărie ce ar fi putut deveni tragic, un moment în care lupta dintre viață și moarte, dintre întuneric și lumină s-a purtat pe valurile uneori necruțătoare ale Mării Negre. Recunoscătoare că a scăpat cu viață, poeta nu poate însă ierta marea pentru viețile prietenilor săi pe care aceasta le-a furat de-a lungul timpului: „Vei reauzi povestea/ pe care ți-am tot șoptit-o/ când melancolia mă atingea ca un pește rece:// la opt ani marea/ m-a îmbrățișat atât de puternic/ încât mi-am pierdut respirația.// m-a sărutat/ cu o gură plină de sare.../ „Oare așa e moartea?/ O plutire spre adânc?”// Și frica mi-a șoptit: „Caută și lipește-te de lumină.../ acolo e întuneric.”// Dintr-odată s-au activat comenzile,/ mecanismele interioare,/ instinctele cu zimți s-au înfipt în tălpile mele/ ce nu atingeau nisipul./ Și zimții de frică și frica, cu dinți ascuțiți, au/ rupt o bucată din mine// O privesc zilnic din mașină,/ o fotografiez cu lentile fish-eye// cu plaja, acum proaspăt greblată/ de un excavator portocaliu,// Prefă-te, mare, că nu mă recunoști,/ tu, care m-ai despărțit de prieteni/ rătăciți în particule,/ în abisul tău”.

Așadar, Iulia Pană, poetă și artist vizual, ne prezintă Marea Neagră nu doar prin lentila aparatului foto sau a ochiului său exterior, ci și prin cea a ochiului său interior, a traumelor, a angoaselor, dar și a momentelor de fericire, de feerie sau de dragoste, atâtea câte au fost din fiecare. De remarcat, în poemele acesteia, atmosfera de sinceritate și autenticitate absolută creată. Poeta nu minte cu absolut nimic. Spune mereu lucrurilor pe nume, chiar și atunci când numele sunt greu de pronunțat, de suportat. De altfel, la o lectură mai atentă, poemele adunate în acest volum sunt mai degrabă o serie de elegii dedicate Mării Negre și, bineînțeles, provocate de aceasta. Făcând un arc peste timp și corelând și cu faptul că din punct de vedere estetic, majoritatea poemelor sunt lungi, ca niște poeme fluvii ce se varsă în mare, am putea spune că Iulia Pană, ca o iscusită urmașă a lui Ovidiu, ne-a oferit și ea Ponticele sale... moderne.