Cronica volumului de poeme, 18 Semne pe Țesătura Luminii de Decebal N. Toderiță
(Editura Eikon/ Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” Sibiu, 2026)
Decebal N. Toderiță (născut în 1977, la Cluj-Napoca) este absolvent al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, unde a finalizat studii de licență în Jurnalism și Comunicare, dar și în Istorie, și studii masterale în Jurnalism și Relații Publice și în Elite Politice Românești. A publicat poezie în numeroase reviste literare, printre care: Euphorion, Vatra, Bucovina Literară, Algoritm Literar, Mozaicul, Portal Măiastra, Rapsodia și Psyche. De asemenea, publică cronică muzicală în revistele Euphorion și Psyche. A debutat editorial în anul 2016, cu volumul de poezie, Vise presate, apărut la editura Eikon. Au urmat volumele de poezie: Multivers (Eikon, 2022) și 18 Semne pe Țesătura Luminii (Eikon / Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” Sibiu, 2026). Asupra celui din urmă volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Volumul 18 Semne pe Țesătura Luminii este unul cu totul special pentru poet, fiind format dintr-un număr de 18 poeme, toate dedicate fiicei sale, ajunsă la vârsta majoratului. Sunt practic poemele pe care tatăl i le-a dedicat an de an, de la naștere până la vârsta de 18 ani, pe măsură ce a observat-o crescând și urmărind totodată și dinamica sentimentelor dezvoltate între tată și fiică.
Sunt, desigur, poeme deosebit de sensibile, de emoționante, pline de candoarea specifică iubirii părintesc - filiale. Dar sunt, de asemenea și poeme ce vorbesc despre marile teme ale vieții, cum ar fi descoperirea lumii, valențele luminii, fericirea, vulnerabilitatea, transformarea, trecerea ireversibilă a timpului, traversarea primelor praguri ale dezvoltării umane, și bineînțeles iubirea, în vastitatea formelor ei de manifestare. Sunt poeme ce pot fi citite în cheie filosofică, existențialistă sau psihologică. Și nu în ultimul rând sunt poeme pline de miez din punct de vedere literar, în care întâlnim la tot pasul metafore surprinzătoare, asocieri inedite de imagini și cuvinte și inclusiv o retorică specifică, poetul adresându-se în cvasi-totalitate fiicei sale, dar pe voci diferite, de la an la an, punctând astfel și evoluția dezvoltării ei cognitive, a puterii ei de a înțelege cuvintele tatălui, retorică care dă la rândul ei un plus de valoare mesajului poetic și uman.
Și dacă tot am invocat retorica, voi menționa și faptul că volumul debutează, în mod deosebit, cu singurul poem construit în jurul unei alte retorici, a unei retorici speciale, și anume, este adresat lumii întregi, poem prin care poetul, pe de o parte își exprimă fericirea de a fi tată, dar pe de altă parte se și vulnerabilizează, lăsând deoparte orice fel de platoșă socială, de dragul iubirii pentru fiica sa, pe atunci nou-născută: „Întreabă-mă lume:/ - Ce este lumina?/ Și voi știi ce să îți răspund.// Îți voi spune că am văzut-o cu adevărat,/ în prima mea privire de tată/ când ochii de prunc cunoșteau lumea,/ iar ai mei învățau miracolul./ În ochii mamei care și-a ținut prima dată în brațe/ ființa trupului său,/ taina fragilă a începutului iubirii nesfârșite,/ eu privindu-i./ Noi, o singură respirație.// Întreabă-mă lume:/ - Ce este fericirea?/ Și voi știi ce să-ți răspund.// Îți voi spune că am simțit-o cu adevărat/ Privindu-i primii pași de copil când,/ așezați de-o parte și de alta,/ pe pragurile dintre două uși,/ cu mâinile întinse/ în punți de lumină între teamă și pas,/ așteptând curajul fragil/ să se cuibărească în brațele noastre deschise:/ brațele mamei, cuibul reîntoarcerii,/ brațele tatălui, poarta deschisă a lumii./ Un legământ că puiul de om/ nu va cădea niciodată singur!// Îți voi spune că am simțit-o cu adevărat/ În primele-i cuvinte:/ - Ma-ma./ - Ta-ta.// Infinitul respiră în tremurul silabelor,/ în chemare, timpul se răsucește/ ca o cheie în piepturi,/ unde clipa este taina propriei nemărginiri.// Întreabă-mă lume:/ - De ce iubirea nu se termină?/ Și voi ști ce să-ți răspund./ Îți voi spune că/ Dumnezeu te privește/ prin ochii copilului/ care te vede prima oară,/ și o singură scânteie e de ajuns/ pentru a lumina viața/ cu o promisiune șoptită:/ - Acum ești parte din mine/ și eu sunt parte din tine pentru totdeauna”.
De bună seamă însă, că o dată cu trecerea anilor, emoțiile pline de dragoste ale părinților trăite în primii ani de viață ai fetiței, sunt înlocuite, treptat, cu emoții mult mai diversificate, și mai complexe, însoțite de griji, de nedumeriri, de frustrări generate de transformările copilei la vârsta adolescenței, vârstă descrisă, atât în tratatele de psihologie, cât mai ales în viața trăită, în primul rând printr-o tendință a copilului de a se desprinde, emoțional și fizic de părinți, de a „rupe cordonul ombilical”, de a se revolta față de deciziile acestora cu privire la viața sa, transformări ce nu au ocolit-o, după câte se poate înțelege din volum, nici pe fiica poetului Decebal N. Toderiță. Transformări pe care acesta le-a surprins și imortalizat, cu o oarecare detașare, venită, probabil, în urma împăcării cu situația dată, în poemul dedicat fiicei sale la vârsta de 16 ani, vârstă la care adolescența ei se pare că a explodat, spre nedumerirea și, în parte, disperarea părinților: „Cuvintele mele de acum nu-s poezie/ sunt inimi de hârtie/ smulse din pieptul anilor,/ urzeală sângerândă cu doruri/ de suflet tânăr/ închis într-o casă veche,/ cheie pusă sub preș,/ reîntoarcerile tale să le găsească.// Cuvintele tale de acum nu-s poezie/ sunt învârstări în variabilele vieții/ și ecuații de timp/ în algebra devenirii; tinerețea lasă urme de ruj/ pe gulerul cerului,/ sărutat nonșalant/ printre zboruri și revolte adolescentine.// Cuvintele noastre de acum nu-s poezie,/ sunt hainele schimbării croite din nopți albe,/ buzunare cu întrebări și frământări/ cusute pe haina vieții/ greșeală și iertare,/ glas și tăcere/ strigăt și îmbrățișare.// Un buzunar secret de iubire/ cusut cu firele sângelui/ pe anii trecerii noastre lumești/ ne așteaptă mereu”.
Și totuși, dragostea părinților pentru copii rămâne de departe cea mai curată formă de dragoste, singura dragoste necondiționată. Iar prin volumul său de poeme, 18 Semne pe Țesătura Luminii, poetul Decebal N. Toderiță nu face altceva decât să sărbătorească, într-o manieră livrescă, majoratul iubirii pentru fiica sa. Ceea ce scoate însă acest demers livresc din sfera vieții familiale, este tocmai faptul că, plusând la nivelul literar, filosofic și psihologic și respectându-și blazonul de poet, acesta a transformat volumul său într-unul de literatură propriu-zisă, care poate funcționa foarte bine și ca un volum de sine stătător, ce poate fi citit de absolut orice gen de cititor. Desigur, este aproape imposibil ca cititorul, indiferent cine ar fi, să nu se emoționeze citind declarațiile de dragoste ale tatălui pentru fiica sa. Iar acest lucru arată cu asupra de măsură că avem de a face cu o poezie în adevăratul sens al cuvântului, căci ce alt rol are poezia în lume, dacă nu, în primul rând, acela de a produce emoție, de a genera trăiri, de a face lumea mai frumoasă, mai suportabilă, mai bună.

Comentarii
Trimiteți un comentariu