vineri, 15 martie 2024

Pentru o întoarcere la naturalism

 

Cronică la volumul de poeme, Sentimentul naturii de Florin Dumitrescu

(Casa de Editură Max Blecher, 2023)

 


Florin Dumitrescu (n. 1966, București) debutează ca textier pentru formația Timpuri Noi la sfârșitul anilor ’80 (pe disc în 1992). Se consacră însă cu Sarmalele Reci, cărora le este unic textier din 1993 până în prezent. În următorii treizeci de ani, compune texte pentru o varietate de muzicieni de pop, rock, folk și jazz. Ca poet, publică volumele de poezie: Ana are mere (Cartea Românească, 1997, Premiul ASB pentru Debut), ÎNcântece (Vinea, 2007, Premiul Tiuk! pentru Poezie), Dodii (Vorpal/Nemira, 2016) și Sentimentul naturii (Casa de Editură Max Blecher, 2023). Este prezent cu poezie în volumele colective: Marfă (1996, 2012 și 2019) și Ce poți face cu două cuvinte (Grupul Editorial Art, 2012). În anul 2015 participă la proiectul București 2021 - epopee participativă, organizat de Svetlana Cârstean la ARCUB București. În prezent, este lector la Universitatea Transilvania din Brașov, unde predă antropologie și copywriting. În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent volum de poeme, Sentimentul naturii, apărut la Casa de Editură Max Blecher, în 2023.

Volumul este structurat pe trei secțiuni: Ecolalii, Sentimentul naturii și Orfeu în stiren, fiecare dintre acestea avânt un specific aparte. Dintru început trebuie spus că o parte dintre poemele cuprinse în acest volum, mai exact zece, sunt ilustrate magistral de către artistul grafic Adrian Preda.

Prima parte, Ecolalii, care poate funcționa inclusiv ca un preambul pentru secțiunea centrală, cea care dă și numele volumului, debutează cu un poem care la prima vedere poate fi considerat blasfemiator, fiind nici mai mult nici mai puțin, decât un nou Crez, dar unul în care religia invocată seamănă mai curând cu una panteistă, naturalistă, în care centrul cultului este însăși natura, cu toate elementele ei constitutive: „Eu cred că Dumnezeu ne vorbește prin plante/ Da îmi dau seama cât de aberant e/ pentru unii dintre voi prieteni/ dar care ai ațipit vreodată sub cetini/ ori care ai trăit suprema liniște/ prăbușit într-o miriște/ râcâind un rizom/ spărgând în dinți o sămânță de cardamom/ care știi cum e să te-mproaște/ stupoarea plonjonului printre mătasea-broaștei/ când pielea-ți capătă o nouă piele/ și te dizolvi îmbrățișat de iele/ sau cum te dojenește la o adică/ mursecătura de urzică/ cum îți evocă tot felul de chestii/ învălurite lanurile de trestii/ ca într-un Tarkovski târziu/ ori care ai contemplat gardul viu/ cu tufe tunse uniform de merișor/ visând la lumile infinite dinapoia lor/ dureros promise și dulce amânate/ precum contele de Recanati/ sau care știi cum îți încleiază deștele/ lacrima scoarței și pecetluiește-le/ ca pentru apoi a ți le duce/ la frunte și a-ți face cruce/ în răcoarea catedralei de brazi”.

Totuși, vedem invocate inclusiv elemente ce țin strict de cultul creștin: Dumnezeu, cruce, catedrală. De asemenea, tonul dulce și suav în care poetul își declamă crezul, ne arată că nu poate fi vorba despre nicio formă de răzvrătire sau de erezie, ci doar despre o nevinovată invitație la a reconsidera natura, la a redescoperi beneficiile vieții trăite mai aproape de natură sau chiar în sânul naturii. De altfel, pe parcursul întregului ciclu incipient, sunt invocate și alte elemente de bază ale lumii naturale: frunze, tufușuri, ouă de broască/ mormoloci, duzi și așa mai departe, ba mai mult, în câteva rânduri poemele sunt imprimate de o cadență aparte, care duce cu gândul la ideea de invocație sacră sau chiar de rugăciune. Pentru mine personal, dovada că Florin Dumitrescu nu se rupe câtuși de puțin de creștinism este următoarea strofă, desprinsă parcă din episodul biblic în care vameșul Zaheu atinge metanoia urcându-se în dud să îl vadă pe Hristos: „Pe noi care ne-am cocoțat în duzi/ și-am explorat pe boltă stele umede/ n-au să ne smulgă neam din lumea de/ unde scoboară îngerii zăluzi”.

Secțiunea centrală, cea care dă și numele volumului, Sentimentul naturii, este concepută ca un lung poem unic, de tip parodic, în care poetul, pornind de la pretextul reiterării în vis a unui episod din anii de școală ce o are ca eroină pe profesoara de română cea plină de nuri, dezbate în fel și chip problema cât se poate de serioasă a sentimentului naturii: „Am visat că mă lua de mână/ azi-noapte profa de română/ pe care o iubisem în liceu/ mă încuia la ea în gineceu/ și-mi arăta pe îndelete/ cel mai ascuns dintre secrete/ pe care odinioară în clasă/ ni-l expusese fără ca să/ înțelegem ce spune/ În vis mi-l dezvelea ca prin minune/ etalându-și toți nurii// Ce-i ăla sentimentul naturii// De ce noi încă dragi copii/ citim Coșbuc și Alecsandri/ Cum de lipsa lor de profunzime/ din cele mai facile rime/ despre păsări copaci ninsoare/ închipuie suprema splendoare// De ce nu puteți trece anu’/ fără să-mi recitați din Topîrceanu// Din Eminescu de asemeni cum de/ uităm complet adagiile profunde/ ci doar cum lunecă pe ape lebede/ e ceea ce ne vine-n minte repede// Eu repetam după profă/ strofă cu strofă cu strofă// bucurându-mă de cum stăteam amândoi/ tandri tremurători și goi/ în ghiocul unei orhidee/ un ceas un veac o clipă n-am idee”.

Deși poemul Sentimentul naturii este un veritabil pamflet autoironic, scris în dulcele grai marcă propriu Florin Dumitrescu, totuși, din spatele tuturor hohotelor de râs răsună clar și cristalin cântul și chemarea naturii. Avem de a face cu o nouă odă, hazlie, închinată naturii, pe care din nou suntem chemați să o redescoperim așa cum este ea, cu parți frumoase și mai puțin frumoase, dar având toate partea lor de importanță în economia naturii și a vieții noastre.

În fine, cea de-a treia secțiune, Orfeu în stiren, conține poeme mai degrabă de protest împotriva celor care, cu știință sau cu neștiință ajung să distrugă natura, periclitând viața întregii umanității și chiar a întregii Planete. Sunt luați la rost, la fel, într-o abordare tragi-comică, cei care au provocat dezastrul de la Cernobîl, dar și cei care astăzi, prin ignoranță și consumerism deșănțat contribuie la distrugerea Terrei. „Hai cântă Orfeu/ într-o pungă de-un leu/ înalță o odă/ lui Polistiren-vodă/ Cântă într-o cutie/ de conservă aurie/ încapsulează/ timbrare și frază/ pune-n raft și comunică/ zeității de unică/ folosință/ simpla noastră dorință/ de-a afla fericirea/ la McDonaldʼs Unirea/ în pocal de carton/ în tipsii de teflon/ cântă-ți odele și/ înapoi nu privi/ Să te-ntorci nu ai cum (mă)/ plasticul te sugrumă/ Nu privi n-ai de ce/ să privești ce nu e/ Doar privește-nainte/ totu-i tot ca-nainte”.

Așadar, în noul său volum de poeme, Sentimentul naturii, Florin Dumitrescu trage un puternic semnal de alarmă împotriva celor ce, cu știință sau din pură ignoranță contribuie la distrugerea naturii. Totodată, el se străduiește, cu armele sale, care sunt poezia pură, ironia și candoarea, să ne facă să conștientizăm cât este de frumoasă și mai ales benefică viața trăită în sânul naturii, cât este de importantă conexiunea omului cu natura. Firește, eu am exagerat puțin cu titlul acestei cronici, pentru a vă stârni interesul. Dar nu poate fi vorba despre nicio invitație la a deveni membri vreunei noi/ vechi religii naturaliste sau panteiste, ci doar despre o invitație în sânul naturii, în catedrala de brazi sau în duzii în care să ne întâlnim cu îngerii zăluzi.