Un brazilian în Ferentari

Cronica volumului de poeme Venis din Milo în Ferentari de Fernando Maroja

(editura Aius, 2023)

 

Fernando Maroja Silveira (născut în 1981, în Belém do Pará, Brazilia) a debutat în poezie în anul 2015 cu volumul Cenușă, publicând ulterior volumele Sclavul vidului (2017), Venus din Milo în Ferentari (2020) și închis nocturn întunecat (2023). Este prezent cu versuri în mai multe reviste literare atât din Brazilia cât și din Portugalia, precum și antologiile Imposibil să nu-ți dăruim și Vântul totuși mai bate. Volumul asupra căruia ne vom apleca în cele ce urmează, deși împrumută numele unui volum propriu-zis, Venus din Milo în Ferentari, este de fapt o antologie de autor, cuprinzând versuri din toate cele patru volume de autor apărute până acum sub semnătura lui Fernando Maroja, selecția și traducerea aparținând lui Costel Drejoi.

De bună seamă că pentru cititorii din oricare altă țară, titlul acesta nu ar însemna mare lucru. Vor crede că ar avea ceva de a face cu mitologia, mergând doar pe trimiterea la Venus din Milo, iar cu Ferentariul nu-și vor bate prea mult capul, mulțumindu-se eventual să afle că este un cartier din București, mulți neștiind nici Bucureștiul unde este. În schimb, pentru noi, românii, prima întrebare pe care ne-o punem când vedem acest titlu sub semnătura unui autor străin și încă brazilian, este: ce va fi căutat un brazilian în Ferentari și ce va fi văzut acolo, demn de a fi pus într-o carte. Ce-i drept, pentru noi trimiterea la Venus din Milo nu ar mai însemna mare lucru.

Dar citind primele poeme ale volumului biling, vom descoperi dintru început, un poet în primul rând preocupat de metafizică, de transcendență, de mistică: „Veșnicia din privirea paharului spre cer/ îți spune că între creator și făptură/ Există asemănare.// Ai un pahar în mână/ Ții în brațe îngerul cu o singură aripă/ Cel ce nicicând n-o să mai zboare// Atunci te-ntrebi/ Cine-l reține în lumea aceasta,/ Dar știi că răspunsul nu-l vei afla”; „Singur în camera de hotel,/ Ești fericit la gândul/ Că Dumnezeu e încă un singuratic în lumea atee.// Admiri ploaia ce bate-n geam/ Și ești fericit la gândul/ Că și Dumnezeu plânge cu lacrimi.// (...)// Ești fericit,/ Dar nu uita că Dumnezeu e fără prihană”.

Am putea crede că avem de a face doar cu un poet mistico-religios, care nu are nicio treabă cu lumea aceasta cu lumea reală și cu problemele ei mici sau mari, că nu se gândește decât la Dumnezeu și la cele ce țin de lumea îngerilor, a diafanului, a sublimului. Și tocmai atunci, pe pagina imediat următoarea, apare Ferentariul și poemele te lovesc în moalele capului, pentru că te izbești vrând nevrând de cea mai cruntă realitate cu putință: „Cuiele-au ruginit, iar Iisus a evadat de pe cruce,/ Fugind cu gluga pe cap în pustie.// Dar noi am găsit cuiele/ Și-am făcut din ele ace de seringă pentru brațele/ Cele atât de larg deschise încât ating marginile lumii// Croitorii din Ferentari spun/ Că pielea de om a devenit giulgiul lumii,/ În timp ce acele tot cos și descos,/ Iar viața atârnă de un fir,/ Așteptând întoarcerea lui Ulise-n Itaca”; „În lumea atee/ Ferentarii sunt Colosseumul bătăliei/ Dintre brațele deschise/ Și noile cuie-ale crucii.// Noile cuie-ale crucii sunt ace/ La seringa potrivnică ființei.// În lumea lipsită de Homer și-al său război troian/ Există doar o bătălie, o singură luptă:/ Între seringă și ființă”.

Așadar, un brazilian, plimbat de bună seamă și prin favelas braziliene, ajunge în Ferentariul bucureștean și se îngrozește de amploarea pe care au luat-o aici drogurile injectabile, în special heroina. Desigur, el învăluie totul într-o mantie poetică, face trimiteri biblice, istorice și mitologice și literare, poate tocmai pentru a nu șoca cu realitatea brută. Dar pentru un cititor rasat, tocmai aiceste trimiteri fac realitatea și mai dură, pentru că dacă te gândești la tragedia hristică și la drama lui Ulise realizezi că într-adevăr lupta pe care o au de dus dependenții de droguri cu dependența lor este una inegală și de multe ori sortită pieirii. Ce-i drept, trimiterea la Hristos poate fi dătătoare de speranță, pentru că Hristos, după ce moare pe cruce, străpuns de cuie, înviață întru slavă spre mântuirea lumii. Să vedem aici o speranță pentru cei care mor zilnic străpunși de cuile - ace ale seringilor încărcate cu moarte?

În continuarea antologiei vom descoperi rând rând pe rând și poeme la fel de triste și întunecate ca cele despre Ferentari (unul dintre acestea fiind dedicat unui român plecat în bejenie, ce și-a găsit sfârșitul tot printre străini, într-una dintre cele mai amare forme de moarte - este vorba despre Paul Celan ce s-a sinucis aruncându-se în Sena de pe Podul Mirabeau) dar și poeme pline de lumină și speranță, dar nu speranța aceea naivă, țopăitoare, specifică celor ce își spun optimiști incurabili și care văd unicorni roz peste tot, ci acea speranță învăluită tot în suferința lui Hristos și în credința că, fiind fiii lui Dumnezeu, Acesta va rămâne mereu Tatăl nostru și ne va salva de noi înșine după mare mila Sa, după cum spune și psalmistul David: „Doamne/ Tu ești lacrima ce-mi picură pe chip./ Curge-mi pe piele/ Și șterge urmele ce s-au stins sub colb,/ Spală tot ce nu e curat,/ Tot ce e doar o mască.// Curgi, Doamne,/ Izbăvește-mi de orice mască/ Adevăratul chip/ În fața adevărului gol și crud,/ Îmi vei putea spune/ Dacă într-adevăr îți sunt fiu”; „Dumnezeu a aruncat o floare/ Peste mormântul primului om mort,/ Iar acum petalele rătăcesc/ Prin cimitirul numit planeta Pământ.// Suntem petalele care cândva se contopeau/ În floarea raiului,/ Dar de ce și-a deschis Dumnezeu palmele/ Și-a lăsat vulturul să zboare?// Oare spinii florii i-ar fi rănit/ Mâinile?/ Oare spinii ar fi fost primele cuie/ Ale crucii noastre eterne?”.

Așadar, în poezia lui Fernando Maroja găsim în egală măsură misticism/ tinderea spre transcendență și ancorare în realitatea cotidiană, gingășie și duritate, mister și claritate, metaforă și intertextualitate, emoție și conștientizare, cu alte cuvinte, tot ceea ce ar trebuie să conțină poezia în general, toate foarte bine dozate astfel încât lectura poeziei sale să fie atât o desfătare a sufletului cât și o lecție de viață, atât un îndemn la trezire cât și unul la credință. Putem spune, fără riscul de a greși, că Fernando Maroja întruchipează modelul Poetului prin excelență și el trebuie să fie de bună seamă un model pentru toți poeții lumii.

 

Adela și Karl - cea mai stranie poveste de dragoste

 

Cronica romanului Diavolul din Freisetzburg de Roxana Ruscior

(Editura Litera, 2023)

 

Roxana Ruscior (născută în 1982, la București) este absolventă a facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din București. A lucrat în presă, în agenții de PR și de marketing online, iar anii din urmă și i-a dedicat scrisului, devenind prozatoare. Colaborează la revista Ficțiunea OPTm. A debutat în anul 2013 cu romanul Armata Domnului, apărut la editura Tracus Arte. Au urmat romanele Un nou Pământ - S.F., apărut la editura UP în 2021 și Diavolul din Freisetzburg, apărut la editura Litera, în colecția Biblioteca de Proză Contemporană, în 2023. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș începe prin a spune că Diavolul din Freisetzburg este un roman incredibil de complex. Istorie, religie, ezoterism, mitologie, psihologie, anatomie, o dragoste bizară, mult suspans, și o mare doză de fantezie, toate sunt adunate la un loc și țesute într-o pânză narativă fără niciun cusur.

Literatura legată de ororile nazismului din al Doilea Război Mondial se împarte în două categorii: mărturii ale supraviețuitorilor care au trecut prin lagărele de muncă sau de exterminare și opere de ficțiune inspirate din relatări ale supraviețuitorilor. Romanul Roxanei Ruscior face parte din a doua categorie. De altfel, ar fi foarte greu ca în aniul 2023 să mai apară vreo carte cu noi mărturii ale supraviețuitorilor. Cu toate acestea, povestea construită de Roxana Ruscior este una cât se poate de verosimilă, iar acest fapt se datorează în primul rând documentării foarte serioase pe care autoarea a făcut-o înainte de a-și începe lucrarea. La tot pasul sunt inserate note de subsol care atestă această documentare.

Pe scurt, Diavolul din Freisetzsburg este povestea unei foste profesoare de istorie, de origine cehă, având însă și ceva rădăcini românești, pe numele ei, Adela Božena, care ajunge, în urma unui denunț conform căruia ar fi fost implicată în acțiunile unui grup de comuniști, într-unul dintre lagărele de muncă forțată din Germania, și anume la Freisetzburg (numele lagărului este unul inventat, dar descrierea acestuia seamănă izbitor cu cea a lagărului de la Auschwitz). Aici, datorită pregătirii sale de istoric, este selectată de către comandantul șef al lagărului, Werner Glück, să îl ajute la redactarea unei lucrări prin care acesta și-ar fi dorit să explice supremația rasei ariene, bazându-se pe o seamă de mituri germanice și de legende despre Atlantida. În fapt, comandantul era pur și simplu obsedat de o legendă conform căreia, undeva sub castelul Wewelsburg, care se afla chiar în vecinătatea lagărului, s-ar fi aflat o poartă secretă, un fel de portal magic, către lumea din adâncuri, unde s-ar afla o energie supranaturală, numită Vrill, care i-ar fi putut face pe cei aleși, să conducă lumea și la nevoie să elibereze tot răul din adâncuri pentru a-și ating cele mai meschine scopuri.

După ce se achită de sarcina dată de Werner Glück, Adela nu este trimisă înapoi alături ce ceilalți prizonieri, ci este, în mod cu totul misterios, selectată de medicul șef al lagărului, Karl von Arent, pentru a lucra ca infirmieră în spitalul lagărului, urmând să fie avansată asistentă medicală. Karl von Arent este cel supranumit Diavolul din Freisetzburg pentru că despre el circulau o serie de zvonuri conform cărora ar fi comis adevărate orori asupra pacienților săi sau ar fi făcut experimente grotești cu trupurile și mințile acestora. În primă instanță, Adela este foarte speriată de acesta, sau mai bine spus, de renumele său, dar pas cu pas cei doi ajung să se apropie și între ei se stabilește cea mai stranie relație, care ar putea, din multe puncte de vedere, să fie numită una de dragoste, chiar dacă ei nu sunt niciun moment împreună din punct de vedere fizic. Însă legătura puternică dintre ei depășește cu mult barierele unei relații de prietenie sau camaraderie.

Nu voi insista asupra acestui aspect, deși este aspectul esențial al acestui roman. Și aceasta pentru că vreau doar să vă stârnesc mai mult interesul. Pot doar să vă asigur că ceea ce se întâmplă între Adela și Karl nu ați mai întâlnit în niciun alt roman, indiferent de natura acestuia. De asemenea vreau să mai adaug și faptul că finalul cărții este unul de-a dreptul apoteotic, făcând lumină în tot întunericul care persistă pe întreg cuprinsul romanului.

În încheiere aș mai vrea doar să spun că dincolo de dimensiunea sa istorică și chiar dincolo de povestea bizară dintre Adela și Karl, romanul Diavolul din Freisetzburg mai vorbește și despre natura binelui și a răului în lume și mai ales în om, despre puterea omului de a-și accesa în viața sa fie latura luminoasă fie pe cea întunecoasă și nu în ultimul rând despre puterea dătătoare de viață sau de moarte a cuvântului, și cu atât mai mult a numelui, a invocării numelui unei persoane sau al unei entități.

Am spus la începutul acestei cronici că Diavolul din Freisetzburg este un roman deosebit de complex. Dar îndrăznesc acum să spun că este de fapt unul complet.

  

Ce a fost mai întâi? Poezia sau muzica?

Cronică la volumul Fluture pe perdea de Alexandru Andrieș,

antologie alcătuită de Florin Hălălău

(Editura Paralela 45, 2023)

 

Voi începe această cronică cumva atipic, dar când intri în atmosfera lui Andrieș, parcă nici nu poți altminteri, căci te prinde așa, în vârtejul lui și nu ai cum să mai pricepi din prima care este ușa potrivită pentru a intră corect în problemă. Așadar, pentru că am încheiat lectura acestei antologii alcătuite de Florin Hălălău cu secțiunea de Exe-jazz-e pe mai multe voci, în care mai multe voci ale culturii române contemporane, prieteni, cunoscuți și colaboratori ai lui Andrieș vorbesc foarte frumos despre acesta sau despre relația pe care au avut-o de-a lungul timpului cu muzica lui Andrieș, aș vrea să încep și eu printr-o intervenție de gen. Așadar, musai să spun și eu că am trăit momente memorabile pe melodia 17 ani, într-o vreme în care aveam deja 18, dar asta conta cel mai puțin, pentru că alături de mine era fata pe care o iubeam pe atunci. Și o iubeam de la 17, deci cumva avea sens să mă bucur de piesă :) Apoi Andrieș a fost o prezență constantă în preferințele mele muzicale, ascultând pe repeat, Ochii tăi, Un alt dicționar, Nimic nu te mai poate schimba, Cea mai frumoasă zi, Ca nisipul femeile sunt precum și albumul cu melodii de iarnă, pe care pot spune că l-am învățat integral pe de rost. Trebuie să recunosc, prin prisma faptului că m-am născut ceva mai târziu, nu am simțit niciun fior legat de piesele reacționare ale lui Andrieș, doar m-am amuzat copios când am descoperit Dragula Blues și La Telejurnal. Dar cam la fel de tare cât am râs și pe Femeile sunt autobuze sau Îmi place Tamara :)

Acum că mi-am spus și eu of-ul, să iau antologia asta de la început, de la secțiunea de poezie. Și aici voi relua întrebarea pe care am pus-o și în titlul acestei cronici: Ce a fost mai întâi? Poezia sau muzica?. Teoretic, am fi tentați să spunem că muzica. Pentru că toți l-am cunoscut pe Alexandru Andrieș ca muzician, cu timbrul său unic, cu sound-ul lui unic, cu ironia lui fină, cu declarațiile de dragoste numai bune să suspini pe ele și așa mai departe. Dar, citind antologia aceasta alcătuită de Florin Hălălău (care a făcut și o muncă titanică, selectând de pe fiecare album, în ordine cronologică, cele mai bune texte), vedem clar ca lumina zilei că Andrieș a fost și este mai întâi de toate poet. Că înainte de a fi muzica, au fost aceste poezii minunate. Cel mai bine ne dăm seama de asta în cazul acelor poezii pe care nu ni le amintim sau pur și simplu nu le știm și în varianta lor cântată. Cel puțin pentru mine, care sunt fan Andrieș după anii 2000, pot spune că această „speculă” a funcționat de minune. Spre exemplu, nu am auzit niciodată cântate versurile următoare: „Întâi a fost vreme rea,/ Era noros și vânt bătea/ Și, desigur, ploua./ Asfaltul ud era lucios/ Și-n el se reflecta, frumos,/ Imaginea ta./ Cred că ai așteptat destul,/ Ea va veni, ea va veni// A doua oară s-a-ntâmplat/ Pe timp frumos, dar ce folos!/ Tot în zadar./ Mult mai târziu, la telefon,/ Ai auzit-o, dar ce ton/ Și ce vocabular!/ Cred c-ai așteptat destul,/ Ea va veni, ea va veni!// A treia oară a venit,/ Dar chiar atunci erai grăbit,/ Dacă ai fi putut ști!/ Acuma stai și-aștepți din nou/ Venirea ei, ca un cadou/ Pentru tine ar fi./ Cred că ai așteptat destul,/ Ea va veni, ea va veni!”; „Nu-mi spune că mîine/ Vei fi tot frumoasă,/ Nu-mi spune că mîine/ La fel mă vei iubi/ Am cărți de la tine/ Ascunse prin casă/ Și mîine-i departe./ Nu-mi spune că noaptea/ Visezi doar la mine,/ Visează frumos,/ Cel puțin așa aș vrea eu!/ Vorbesc despre noi/ Vecini și vecine/ Și mîine-i departe/ Și mîine departe/ Și azi prea puțin./ E mîine departe”. Dar ce poezii, nu? Bineînțeles, mai sunt și multe altele, dar nu aș fi putut reproduce aici jumătate de carte, deși toate sunt minunate!

Și ca să nu ziceți că fac aici complimente gratuite, o să și argumentez. Ceea ce îmi place cel mai mult la poezia lui Alexandru Andrieș și ceea ce consider că este nota sa proprie și recognoscibilă este combinația dintre simplitate, candoare și emoție, precum și aplecarea spre lucrurile sau făpturile mici, aparent nesemnificative, dar care fac într-adevăr diferența. Aș zice chiar că poeziile lui îmi amintesc de Elegii pentru ființe mici a lui Eugen Ionescu (pe care am recitit-o de curând și pe care o recomand cu mare drag).

Secțiunea de poezie din această antologie este completată mai întâi de un interviu foarte reușit luat de același Florin Hălălău aceluiași Alexandru Andrieș, în care descoperim un Andrieș în primul rând foarte uman, foarte degajat, lipsit de orice fel de „fițe”, ba uneori chiar ludic, dar totodată și foarte lucid, amendând în continuare tarele politice și sociale, caracteristică care de altfel l-a și definit întreaga sa viață; apoi de o serie de eseuri  grupate sub denumirea de Exe-jazz-e pe mai multe voci, în care o samă de artiști și oameni de cultură români deapănă amintiri cu și despre Andrieș sau pur și simplu vorbesc despre cum le-a influențat viața muzica acestuia. Înainte de a înșirui aici numele tuturor semnatarilor, cum este frumos, vreau să spun că, citind aceste eseuri mi-am dat seama că, poate și mai înainte de a fi poet, Andrieș a știut să fie om și prieten, pentru că altfel nu s-ar fi strâns atâtea texte de suflet, semnate de: Andrei Crăciun, Mircea Ignat, Gelu Diaconu, Petru Andriesei, Paul Cernat, Florin Dumitrescu, Lucian Boariu, Ștefania Mihalache, Ioana Palicica, Octavian Soviany, Sergiu Mitrofan, Ada Milea, Valentin Butnaru, Iulia Georgeta Popescu, Valentin Protopopescu, Irina Georgescu-Groza, Dan Amariei (OCS), Florian Lungu, Dan Mircea Cipariu, Berti Barbera, Victor Panfilov, Bogdan Crețu, Doru Ionescu, Corina Bernic-Heiberger, Robert Șerban, Răzvan Țupa, pr. Daniil Iacșa, Cristina Bogdan, Mugur Grosu, Monica Tonea, Sorin Antohi, Laurențiu Midvichi și Cătălina Bălan.

În final, nu voi spune că avem de a face cu o carte minunată, căci am sugerat asta deja mai sus, ci voi spune doar că avem de a face cu o carte necesară, o carte ce trebuia să apară. Așa că îl felicit din suflet pe Florin Hălălău atât pentru idee cât mai ales pentru munca pe care a depus-o să ducă ideea aceasta la bun sfârșit. Și într-adevăr, a dus-o la un bun sfârșit pentru că volumul antologic arată foarte bine inclusiv ca obiect, fiind o bijuterie inclusiv din punct de vedere grafic.

 

Alexandru Andrieș (născut în 1954, la Brașov) a debutat muzical în Club A, în anul 1974, pe când era student la Arhitectură, pe care a absolvit-o în 1980 (și unde a fost și profesor universitar până în urmă cu doi ani). În 1979 a cântat pentru prima oară pe o scenă, la Festivalul de Jazz & Rock de la Brașov, împreună cu trupa Basorelief. În 1984, la Electrecord, i-a apărut primul album, Interioare. I-au urmat zeci de albume, pe diferite suporturi, în pas cu vremurile: LP-uri, single-uri, casete audio și video, CD-uri sau DVD-uri. Antologia de față este prima colecție reprezentativă a poeziei lui Alexandru Andrieș