Au și războinicii fanatici suflet?

 

Cronica romanului Armata Domnului de Roxana Ruscior

(Editura Tracus Arte, 2013)

 

Roxana Ruscior a lucrat 15 ani ca jurnalist, în prezent fiind content writer la o agenție de SEO. Scrie proză din adolescență, activând de-a lungul timpului în mai multe cenacluri literare. A debutat în anul 2013, cu romanul Armata Domnului, apărut la editura Tracus Arte din București. Cea de-a doua carte a sa este un volum de proză scurtă, Totul e ascuns la vedere, publicată doar în format e-book. În prezent, stă să apară, la editura UP, și cel de-al doilea roman, de data aceasta unul S. F., intitulat Un nou pământ.

În cele ce urmează mă voi apleca asupra romanului de debut, Armata Domnului (Editura Tracus Arte, 2013). Acțiunea romanului este inspirată pe de o parte de cazul real al jurnaliștilor români răpiți în Irak, iar pe de altă parte de istoria recentă, la fel de reală, a conflictului israelo-palestinian, ce se desfășoară, cu intermitențe din anul 1948 până în prezent.

Cristina Mateescu, o tânără româncă pasionată de islam, având studii în istoria religiilor, dar totodată declarându-se agnostică, ajunge în Israel cu dorința de a înțelege mai bine ceea ce se întâmplă între evrei și palestinieni. Cu ajutorul prietenului ei musulman, Abdul, reușește să se angajeze ca jurnalistă, lucrând în paralel atât pentru Jerusalem Post, cât și pentru Voice of Palestina. Într-o zi, decide să meargă singură în Fâșia Gaza pentru a realiza un reportaj „de la fața locului”, dar este răpită de membri unei grupări extremiste israelite, denumită Armata Domnului, care o vor lua ostatică, sperând să poată obține din răscumpărarea ei, o sumă de bani generoasă, pentru a-și cumpăra noi arme și muniție, pentru lupta lor de gherilă.

Trebuie spus aici că Armata Domnului era în război atât cu Hamas, facțiunea extremistă islamistă, cât și cu statul Israel, pe care îl acuzau de trădare pentru faptul că încerca să ajungă la un consens de pace cu palestinienii. Ei se considerau un fel de aleși ai Domnului, care aveau misiunea de a curăța etnic Israelul și de a reclădi Templul din Ierusalim, pentru a face astfel posibilă venirea lui Mesia, conform profețiilor din scripturile evreiești. Altfel spus, o armată de zeloți, urmași moderni, neînfricați, ai zeloților biblici, care luptaseră împotriva stăpânirii romane. Țineau cu strictețe legea Torei, deși nu se sfiau să țină și pasul cu modernitatea și să se servească de cele mai noi tehnologii în materie de arme dar și de canale de informare.

În captivitate, Cristina va interacționa rând pe rând cu Joshua, zis și Colonelul, liderul grupării, un tip misterios și capricios, cu Miriam, sora acestuia, cu Lior, doctorul, cu care va reuși să lege o relație ceva mai specială, cu alți doi soldați, Shimon și Macavei, dar și cu liderii religioși, despre care se credea că sunt „purtătorii de cuvânt” ai Domnului, bătrânul Mordechai, zis și Profetul, și Veniamin, un copil, ucenic al acestuia, ce era deja „uns” să îi devină succesor.

În decursul a două luni, ea va trece printr-o serie de experiențe care mai de care mai traumatizante, va fi ținută constant legată de mâini și de picioare, va fi rănită, la un pas de viol, cea mai puternică trauma rămânând însă perpetua incertitudine, faptul de a nu știi niciodată ce va urma să se întâmple de la o clipă la alta; dar va și ajunge să îi cunoască destul de bine pe Joshua și pe Lior, le va afla poveștile de viață, va încerca să le pătrundă în minte și în suflet, și va înțelege că și ei ascund în spatele măștilor de soldați nemiloși, sentimente și sensibilități, drame și vulnerabilități, milă și chiar dragoste profundă, atât pentru Dumnezeul lor (ceea ce era oricum înscris în „codul” fanatismului lor), dar și față de semenii lor. De asemenea va reuși în mare parte să înțeleagă și cum funcționează, de fapt, Armata Domnului, după ce principii de viață se ghidează și care le sunt valorile primordiale.  

Cum se va încheia aventura Cristinei în captivitatea Armatei Domnului, vă las pe voi să descoperiți, nedorind să vă răpesc, la rândul meu, plăcerea lecturii. De altfel, gustul pentru suspans mi-a fost hrănit chiar de autoare, care reușește să cultive din plin suspansul în paginile romanului său, astfel încât, ori de câte ori ai senzația că firul narativ devine previzibil, intervine o răsturnare de situație spectaculoasă și acțiunea se reanimă instant, făcându-te să nu mai lași cartea din mână. De altfel, scriitura Roxanei Ruscior este atât de dinamică, încât romanul ar putea fi devorat efectiv în câteva ore de lectură neîntreruptă.

Dincolo de aceasta, alte două aspecte mi-au atras atenția la acest roman, sau mai bine spus la background-ul sau la istoria construcției lui. Primul dintre acestea ține de faptul că este presărat la tot pasul de detalii ce țin de istoria și arheologia poporului evreu, ceea ce ne arată că autoarea a făcut o serioasă muncă de cercetare în acest sens (secvența despre legenda blestemului slujnicei Agar pare desprinsă chiar din paginile unor ancestrale scripturi evreiești), iar cel de-al doilea ține de maniera în care autoarea a reușit să reproducă sau să insufle personajelor sale psihologia specifică fanaticilor sau a formelor de devoțiune extremă, ceea ce iarăși denotă o profundă cunoaștere a fenomenului religios, atât în ansamblu cât și aplicat pe registrul extremismului religios iudaic.

Așadar, Armata Domnului este un roman în egală măsură ficțional dar și mustind de realitate, cele două întâlnindu-se pe filonul subțire al speculației, în egală măsură psihologic (atingând și teme din psihanaliză, cum ar fi „sindromul Stockholm”) dar și religios, filozofic dar și sentimental (nu însă sentimentaloid), istoric dar și cât se poate de actual, care aruncă o lumină nouă, inedită prin complexitatea direcțiilor abordate, asupra fenomenului religios extemist evreiesc și prin extenție, asupra conflictului dintre cele două tabere, evrei și palestinieni, conflict care capătă prin această perspectivă și caracteristicile unui război fraticid. Iar autoarea, Roxana Ruscior, se dovedește încă de la debut, ca fiind o scriitoare înzestrată atât cu har literar cât și cu o spectaculoasă forță de a construi ficțiunea pe scheletul unor realități non-ficționale.

Personal, aștept cu nerăbdare să citesc și celelalte producții literare ale sale.  

 

 

Despre moarte numai de bine, despre bătrânețe, nu

 

Cronica volumului de proză scurtă Al doilea după nimeni de e. m. arion

(Casa de pariuri literare, 2021)

Despre e. m. arion nu se știe absolut nimic. Este un pseudonim ce ascunde un secret încă bine păstrat. Sau, cum a spus cândva Tudor Arghezi, „un nume adunat pe-o carte”. Poate fi băiat sau fată. Scriitura nu trădează nici măcar acest detaliu, întrucât seria de scurte povestiri cu iz confesiv ce alcătuiesc volumul lui/ei de debut, Al doilea după nimeni, apărut anul acesta la editura Casa de pariuri literare, conține atât proze scrise la masculin, cât și la feminin, și cu toate acestea, între ele se stabilește o relație de egalitate și complementaritate. Iar aceasta vine în primul rând din faptul că tonul abordat este unul unitar, ce derivă în primul rând din gradul ridicat de asumare ce însoțește fiecare rând așternut pe hârtie. Așadar, din capul locului trebuie să știți că nu veți găsi în paginile acestei cărți, nici exaltare, nici deprimare, nici hohote de râs, nici râuri de lacrimi, nici frustrări, nici manifestări ale unui ego ieșit din matcă. Totul se povestește la timpul egalității cu sine, cu faptele, cu trecutul și bineînțeles cu prezentul.

Dar despre ce se povestește, mai exact, în Al doilea după nimeni? Despre momente grele survenite pe nepusă masă, despre speranțe înșelate, despre cumpene existențiale, despre compromisuri, despre singurătate, despre nostalgia după anii copilăriei, despre oroarea de a ajunge bătrân dar mai ales despre firescul și aparent doritul moment al morții, care este percepută și ilustrată ca o eliberare, ca o ușă de rezervă mereu la îndemână, ca partea cea mai bună din ceea ce are de oferit viața. Aș spune și despre comunism, dar în mod surprinzător, aici „regimul de tristă amintire” nu joacă decât rolul episodic de pretext sau de decor, neinfluențând cu absolut nimic stările transmise de autor/autoare. Pentru că, în fond, Al doilea după nimeni nu este atât o carte despre fapte, cât mai curând una despre stări, despre emoții. Și cu aceasta nu voi mai spune nimic, nu atât pentru că aș risca să răpesc din plăcerea lecturii, cât mai ales pentru faptul că avem de a face cu una dintre ale cărți pe care ai vrea mai degrabă să o simți decât să o povestești.

Dar pentru că nu aș vrea nici să vă las chiar cu ochii în soare, vă voi oferi, aleatoriu, câteva fraze ce surprind esența trăirilor prinse cu bold în acest insectar de stări sufletești:

„Mereu m-am gândit la moarte. Încă de mic... nu am vrut niciodată să ajung bătrân. Oamenii bătrâni îmi repugnă. Miros a bătrâni”;

„Să aștepți moartea este mai ușor decât să aștepți să te ridice cineva de jos”;

„Dar nu știu să pictez. Îi las pe alții să picteze pe pielea mea. Să acopere ura și deșertăciunea”;

„Aștept să moară tata să aflu cine sunt. Aștept să moară tata să aflu dacă sunt”;

„Mi-am pierdut toți prietenii. Ca niște bile pe care le scapi din buzunar și se împrăștie peste tot, se ascund, alunecă, se crapă, dispar”;

„Cu timpul am ajuns să văd lanțurile pe care și le legase singură la picioare și mi-a fost teribil de milă de ea... până când n-am mai simțit nimic”.

 

 

 

 

Speranța, obiectiv strict interzis

    

Cronica volumului de versuri Zone de acces de Daniela Bîrzu

(Editura RoCart, 2020)

            Daniela Bîrzu s-a născut în anul 1971 și a absolvit Universitea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași – secția Energetică. Din anul 2010 a început să scrie poezie și să publice în diverse reviste și portaluri culturale on-line, dintre care amintim Mozaicul, Sintagme literare, Prăvălia culturală, Traducerile de sâmbătă, Cenaclul E-creator, Parnas, New York Magazine sau O mie de semne. A debutat în anul 2011 cu volumul Magazinul de piane (Editura Opera), iar trei ani mai târziu a publicat volumul Trandafiri pe viscere (editura Karth). 

Cel mai recent material editorial al său este volumul de versuri Zone de acces, apărut la editura RoCart, în colecția Qpoem, în anul 2020.

Încă de la prima poezie, cea care dă și titlul volumului, și care funcționează inclusiv ca o veritabilă artă poetică, ne putem da seama că sintagma „zone de acces” este folosită cumva ironic, deși este o ironie amară, întrucât atmosfera ce începe să se coaguleze din primele versuri este una mai curând apăsătoare, de claustrare, de piedică în calea oricărei forme de  progres uman: „s-au extins spațiile de depozitare ale animalelor/ ținute în cuști/ și zona mea de acces s-a curbat/ a devenit/ o elipsă o frânghie pe care îmi înșir controlabil/ emoțiile// curățenie necesară în fiecare dimineață ca să nu se/ piardă/ conturul perfect al creierului/ câtă teamă/ te țin de mână/ descrie-mi în zece cuvinte ceea ce poate fi o posibilă/ alegere/ am un vis în care pierd permanent sânge/ am un vis în care pierd permanent încredere/ am un vis în care mă izbesc cu un lift de tavan/ am un vis în care îmi educ copilul să bea 2 litri de apă/ am un vis în care pur și simplu cad/ am nevoie de mai mult spațiu/ privește pe fereastră/ a început să ningă/ e tot ce trebuie ca visul să înceapă să curgă/ acum că mi-am extins teritoriul sunt gata/ să mă cațăr pe gratii și să urlu/ știind că nimic nu mă/ va mai deranja în zona mea de/ acces & confort”.

Atmosfera post-bacoviană, în sensul că senzațiile din spectrul anxietății și al depresiei sunt vizibil augumentate, capătă proporții cosmice, întregul univers prezentând semnele unei boli acute, apocaliptice, în stadiu terminal, în care speranța nu mai este altceva decât un obiectiv strict interzis (exact ca în primele versuri ale Infernului dantesc). Cu toate acestea, poeta reușește să strecoare, în momentele cheie și câte o doză de lumină, și chiar de speranță, chiar dacă și aceasta este îmbrăcată în haine bizare, sterile, aseptice: „soarele pierde din ce în ce mai multa căldură/ ca un organism bolnav/ sânge/ pământul se curăță de/ măruntaiele lui grase/ cerul e o betonieră care ne calcifiază oasele/ ca și cum ai învârti/ destinul pe degetele tale mici/ și nimic n-ar ieși/ afară încă se mai vede strălucirea zăpezii/ copacii cu ramuri întinse ca niște fâșii de nailon/ suntem doar noi și soarele așteptând/ dragostea să crească: un drog pe care să-l inhalăm/ din respirația ei de cretă/ și var”.

De altfel, nici atmosfera post-apocaliptică, dominată de frică și de amintirea estompată a morții, nu întârzie să se întrupeze în versurile Danielei Bîrzu: „zăpada ca o frânghie care își continuă/ drumul până la momentul în care/ întâlnește frica noastră la fel de albă./ purtăm în noi elicoptere care survolează orașul și/ câmpurile./ desenăm copii morți pe pereți/ pe drumurile orașului/ ca și cum noi am fi fost niște copii morți cândva/ și acum am înviat”.

Dacă în prima parte a volumului, durerea, suferința și moartea, prezente la tot pasul, sunt prezentate cumva panoramic, nefocalizat, ca și cum ar putea fi vorba despre suferința oricui, sau mai rău, ca și cum nu ar fi „decât literatură”, strictă ficțiune, în partea a doua poeta începe să pună punctul pe i, să focalizeze, să fotografieze secvențe de un concret sfâșietor, cum este cazul în poezia despre perpetua stare de asediu din Siria și modul în care se răsfrânge aceasta asupra celor mai vulnerabili dintre noi, asupra copiilor (poezie ce mi-a amintit de tulburătoarele poeme ale lui Eugen Jebeleanu din volumul Surîsul Hiroshimei): „acum o să scrii despre drumurile șerpuitoare/ pe care merg ambulanțele înspre locul accidentelor// tot ce faci tu cu dorințele tale te privește// există momente mai puțin cunoscute despre care/ istoricii nu vorbesc/ asta ca să nu ne înspăimânte/ prea mult dorințele noastre obsesive de a fi bine/ dar/ nu este bine/ îngerii nu ți-au spus niciodată asta/ în zonele controlate de armată nu e bine să intri/ acolo doar copiii nevinovați ai syriei își pleacă/ piepturile lor/ mici de pasăre/ dar simți și tu jugul foamei și al/ trădării/ camera este goală// dragostea a dispărut din ea/ ieri a fost ziua scrisului/ de mână

și ai scris cu ambele mâini: nu există dreptate – acest truism/ pe care istoricii încearcă să-l ascundă în cărțile lor/ mari și groase/ mâinile le-ai unit apoi învârtind starea de neliniște/ într-un carusel/ acolo toți morții te așteaptă să le spui: așa va fi în/ viitor/ aici unde orașele lumii continuă să urce în trepte/ ca și cum ar fi animalele grase și multe dintr-o/ ierarhie bătându-se pentru o halcă de carne în care/ nimeni// nici măcar tu nu ai vreun cuvânt de spus”.

                Iar dovada clară că Daniela Bîrzu este cât se poate de conectată la realitate, pe care o scrutează prin lentila celei mai acute lucidități, o reprezintă poezia dedicată actualei pandemii de Coronavirus, pe care însă nu o ilustrează, asemenea majorității scriitorilor, prin prisma experienței personale, ci caută mai degrabă să o surprindă, să o descifreze, la nivel de esență: „modul în care cade lumina în fâşii/ prin ele ne strecurăm dincolo/ ne lipim de geamuri/ corpurile noastre de sticlă încep să se spargă/ dincolo e fetiţa din vis care ne cheamă la ea/ în orbitoarea lumină nu ştie că am murit toţi/ aproape o putem atinge/ aici, deasupra noastră nu mai sunt decât norii de/ sânge şi praf/ dincolo e linişte e pace e primăvară./ e frumuseţe ca într-o fertilizare in vitro./ să punem flori de cireş peste gurile morţilor/ a spus fetiţa în vis/ aşa va părea că moartea a înflorit în ei ca o/ primăvară.// şi se va face pace dar noi vom rămâne robii sângelui/ nostru complet schimbat/ acestei primăveri uriaşe în care nu-ţi doreşti decât să/ zbori atunci când/ prea multe lucruri apasă ca şi cum ai ţine un deget cu/ putere peste o arteră fisurată”.

            Așa cum o dovedesc și paragrafele citate mai sus, Daniela Bîrzu ni se prezintă ca una dintre cele mai lucide poete din poezia română contemporană, cu o voce bine formată, puternică și mai ales percutantă, sfredelitoare, dovedind un acut simț al cuvântului și o surprinzătoare capacitate de a modela figurile de stil pentru a da la lumină (inclusiv acolo unde întunericul pare suveran) imagini de impact și stări de o încărcătură psiho-emoțională foarte puternică; iar volumul Zone de acces este unul ce trebuie să stea pe lista cărților de poezie esențiale, fiind dintre acelea ce fac diferența între poezia ca literatură și poezia ca viață. 

Și Plath dar și Iuna

 

Cronica volumului de poeme Și Plath dansa prin bucătărie de Denisa Ștefan

(Casa de pariuri literare, 2021)

 

Denisa Ștefan (n. 1999) este una dintre cele mai proaspete apariții în peisajul literaturii române, atât ca perioadă de timp scursă de la primele poeme publicate, cât și ca manieră scriitoricească. Prima sa lectură publică a avut loc în anul 2018, în cadrul StudentFest-ului din Oradea. Au urmat lecturi publice în cadrul Street Delivery în 2019 și on-line pe Spoken Word Poetry. A publicat poeme pe portalurile culturale Poetic Stand și O Mie de Semne, precum și pe site-ul Cenaclului Pavel Dan, a cărui membră este, dar și în antologia Statuile se scurg pe iarbă, editată de  Cenaclul Pavel Dan în anul 2019. După ce în 2020 se regăsește printre finaliștii concursului de debut organizat de Casa de editură Max Blecher, în 2021 își trece în palmares debutul absolut, cu volumul de poeme Și Plath dansa prin bucătărie, apărut la Casa de pariuri literare, într-o ediție ce include și o variantă audio, în lectura proprie, disponibilă prin scanarea QR-codului de la finalul cărții.

Deși numele Silviei Plath nu apare nicăieri în volum, ci doar în titlul acestuia, este cât se poate de clar că unele poeme îi sunt dedicate sau sunt inspirate din drama autoarei Clopotului de sticlă. Cum este, spre exemplu, primul poem, din care ne izbește frontal tema sinuciderii, flancată de o serie de imagini asociate din spectrul tulburărilor psihice, al anxietății și al depresiei: „lanțul rupt păzește ușa/ întredeschisă/ când am aflat că s-a sinucis/ am fugit de acasă// de atunci nu am mai închis ochii// în felul meu am iubit-o chiar dacă pentru o songură noapte & știu/ că din încheieturile ei/ s-au născut deja lilieci// dă-mi puțin timp &/ ne vom face concediul împreună/ ne vom arunca grijile în brațele altcuiva/ se va face vară/ vom bea & vom fuma până dimineața/ vom plânge & vom citi poemele lui bukovski/ vom trece pe roșu ținându-ne de mână/ & nu vom mai deschide ochii niciodată”.

În foarte scurt timp aflăm și motivul pentru care tânăra poetă a dezvoltat o gamă largă de tulburări psiho-emoționale (cel puțin în poezie, nu aș vrea să existe semnul egal între scris și viața reală a acesteia), acesta fiind strâns legat de faptul că a trăit într-o famile complet dezorganizată, în care emoțiile pozitive erau tabuu, în schimb, legea era dictată de violența domestică, manifestată de un tată care „a moștenit-o”, cum se va vedea mai apoi, de la tatăl său: „când eram mică taică-miu era șofer pe tir/ colecționa semne de circulație/ le aducea acasă și făcea din ele păpuși daltoniste pentru alți copii// fura banii de la maică-mea și/ în drum spre bar vâna fuste scurte cu avioane de hârtie/ când rămânea singur/ lingea tălpile chelneriței bătrâne/ și fura țigări de sub tejghea/ n-a iubit niciodată pe nimeni// pentru mine taică-miu e o siluetă cocoșată care pute a marlboro roșu scurt/ cu dinți copți și o cicatrice în palma dreaptă// când mă uit în oglindă văd o fată care a existat cândva în corpul unui bătrân diabetic/ și aproape surd/ care-și bătea familia ca să uite de singurătate”. Scenele de violență domestică, manifestată inclusiv sub forma abandonului emoțional, atât de către tată cât și de către bunic, se succed în următoarele poeme ca într-o avalanșă foarte puternică ce acoperă și sufocă tot, creând o atmosferă literară greu respirabilă, dar cât se poate de veridică (repet, îmi doresc să nu fie decât o formă de literatură).

În aceste condiții, în care anxietatea și formele sale de manifestare se dezvoltă pas cu pas, era cât se poate de firesc să ia naștere și un prieten imaginar, un personaj fictiv, dar atât de realist creionat, Iuna, creat după chipul și asemănarea tuturor angoaselor din mintea și sufletul poetei, care este investit cu puterea de a fi, în funcție de context, și un cumul toxic de personaje, pe care le exorcizează prin empatie și rugăciune, dar și cel mai bun prieten, singurul capabil să aline suferința generalizată în viața poetei: „iuna este întruparea cruzimii el mănâncă numai carne dacă-i arăți ochi de cal se sperie/ e plin de tatuaje are și mustață când își pune cămașa de noapte/ se scutură de praf/ pentru că el este mai multe persoane în același timp și cu toții știm că praful e doar piele moartă/ suntem toți ucigași fără să ne dăm seama și înainte de culcare se roagă/ la câini să nu latre la vecini să nu asculte manele și la pisici/ să nu miște verdeața de lângă geam iuna cunoaște toate formele de empatie și unește/ în capul lui mai multe cuie din care se scurge încet dulceața de trandafiri/ oprirea pisicilor din a se perpetua este vitală altfel cum/ am mai avea noi dulceață de trandafiri”; „iuna știe ziua fiecărui prieten adevărat pentru că și el este un prieten adevărat/ în schimb eu trebuie să mi le notez și când mă cert cu cineva șterg repede data de naștere/ de parcă l-aș șterge din existență și amintirile n-ar avea viață proprie”.

Odată ajuns la finalul volumului Denisei Ștefan, uiți pentru o secundă că este vorba despre un debut. Și aceasta pentru că, pe cel puțin trei paliere ale construcției literare, aceasta stăpânește foarte bine regulile jocului: primul ar fi povestea livrată, poeta reușind să construiască aproape fără fisură filmul unei copilării nefericite urmată de o adolescență trăită în ghearele anxieteții și de o primă etapă a maturizării aflată sub semnul depresiei; al doilea ar fi limbajul folosit, iar aici aș spune că Denisa Ștefan ne arată că deține foarte bine proprietatea cuvintelor și le folosește fără urmă de ezitare, așezându-le pe fiecare fix la locul lor, ca într-un joc de Lego realizat impecabil; iar al treilea, capacitatea de a crea atmosfera specifică poveștii pe care dorește să o împărtășească cititorilor, atmosferă ce contribuie substanțial la veridicitatea fiecărui detaliu, astfel încât, indiferent dacă avem de a face cu o poveste autoreferențială sau cu una 100% ficțională, cititorul va recepționa fiecare poem ca fiind rupt din realitate și, cu sau fără voia sa, va elibera în sine doze generoase de empatie.

Avem așadar de a face cu un debut puternic, cu o voce stăpână pe sine și cu un condei cu anduranță, ceea ne face să avem toate motivele necesare, cel puțin pentru moment, să o adăugăm pe Denisa Ștefan pe lista celor pe care merită să îi urmărim și pe viitor. Pentru momentul prezent, nu ne rămâne decât să punem Și Plath dansa în bucătărie, în bibliotecă, pe raftul cărților ce ar putea fi oricând recitite.    

Tratat ficțional de antropologie urbană postdecembristă

Cronica volumului de povestiri Pluto în Scorpion de Dan Sociu

(Editura Polirom, 2020)

 

Dan Sociu (născut la 20 mai 1978) este unul dintre cei mai angajați poeți ai generației douămiiste și unul dintre cei care s-au bucurat de o bună receptare atât din partea publicului cât și din aceea a criticii de specialitate, cărțile sale fiind în marea lor majoritate recompensate cu premii literare importante. A debutat în anul 2002 cu volumul de poezie borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă (editura Junimea) pentru care a primit atât Premiul „Ronald Gasparic” cât și Premiul național Mihai Eminescu. Au urmat volumele de poezie: Fratele păduche (editura Vinea, 2003), cîntece eXcesive (editura Cartea Românească, 2005 – Premiul Uniunii Scriitorilor), Pavor nocturn (editura Cartea Românească, 2011), Poezii naive și sentimentale (editura Cartea Românească, 2012 – Premiul Radio România Cultural), Vino cu mine știu exact unde mergem (editura Tracus Arte, 2013 – Premiul Radio România Cultural, Premiul revistei Observator Cultural/ Premiul „Andrei Bodiu”), Vino cu mine știu exact unde mergem – antologie de poezie 1999-2014 (editura Polirom, 2015). Uau (editura Polirom, 2019), precum și romanele Urbancolia (editura Polirom, 2008), Nevoi speciale (editura Polirom, 2008), Combinația (CDPL, 2012) și Mouths dried with hatred (Longleaf Press, University of Virginia, 2012).

Cea mai recentă apariție editorială a sa este volumul de povestiri, ce poate fi receptat și ca roman sau ca jurnal fragmentar, Pluto în Scorpion, apărut la editura Polirom, în anul 2020. Volumul este alcătuit dintr-o serie de amintiri dintr-ale lui Dan, dintr-o copilărie „tradițională” în mediul suburban moldav, înțelegând prin aceasta viața în sânul unei familii aflată într-o perpetuă nevroză, accentuată rând pe rând de moartea tatălui, de neajunsurile inerente și bineînțeles de încercările repetate și eșuate până la una, ale mamei de a se recăsători, dintr-o adolescență și o primă tinerețe marcate de sex, pornografie, droguri și bătăi, și dintr-o a doua tinerețe, marcată atât de o serie de relații amoroase toxice (din una dintre acestea rezultă și o fiică de care personajul narator nu se prea îngrijește), precum și de o perpetuă oscilare între un „film” misticoido-ezoteric și realitatea deprimantă ce se încăpățânează să iasă la suprafață în pofida tuturor strategiilor naratorului de a o desfide și de a se convinge pe sine că nu există. O culegere de povestiri scrise la persoana I, aparent autobiografice (dar cu siguranță garnisite de o imaginație debordantă ce îmbracă orice urmă de biografism în hainele celei mai înalte ficțiuni, ca să îl parafrazez pe poetul Florin Iaru), construite într-o manieră delirantă, dintr-o succesiune mai degrabă ilogică a unor flash-uri despre care nu se poate spune cu exactitate dacă sunt onirice sau provocate de substanțele halucinogene aflate la tot pasul.

M-aș opri puțin asupra „filmului misticoido-ezoteric”, așa cum l-am numit mai sus, pentru că, cel puțin în a doua parte a volumului, pare a juca rolul cheie în desfășurarea acțiunii și, dacă ar fi să mergem pe varianta autobiografică, de dezvoltare a autorului. În primul rând aș dori să explic termenul de „misticoid”, care nu apare în DEX, deci este inventat de mine, tocmai pentru a defini un tip de mistică nu neapărat prost înțeleasă, cât mai curând virusată. Dimensiunea mistică propriu-zisă apare în secvența în care naratorul, Dan, intră într-o biserică ortodoxă și rămâne impresionat de cântarea Lumină lină, specifică slujbei de seară numită în cult, Vecernie (ca o notă strict personală, este chiar cântarea care m-a apropiat și pe mine de Biserică, pe când eram în clasa a IV-a). Tot în sfera misticii, dar pe un palier diferit, se încadrează și întâlnirea cu „pelerinul” Florinel, care ar putea fi privit ca un „nebun pentru Hristos”, o tagmă de creștini care fac lucruri nebunești în numele lui Hristos (pentru mai multe referințe, recomand filmul rusesc Ostrovul și romanul Laur de Evgheni Vodolazkin). Dacă Dan ar fi rămas la stadiul de a se „rupe de lume”, și să adopte un stil de viață religios, sub supravegherea unui duhovnic, lucrurile ar fi rămas în sfera unei mistici curate. Însă direcția în care el se lasă furat, aceea în care începe să creadă despre sine că este plin de Duhul Sfânt sau de Paraclet, care se manifestă în el ca un foc, și că are puteri asupra oamenilor, seamănă, cel puțin privit din perspectivă strict teologică, cu o amăgire diavolească. Iar dacă mai luăm în calcul și faptul că sistemul religios al naratorului devine unul ultra-eterodox, cuprinzând învățături atât din religiile și practicile medicale alternative orientale, cât și din astrologie și numerologie, tabloul misticoido-ezoteric devine complet, drept pentru care inclusiv în cadrul povestirilor, personajul narator clachează. Iar dacă itinerariul său spiritual se încheie cu o revenire la normal, este cu siguranță rodul pe care l-a dat acea sămânță de Lumină lină de la care a pornit întreaga aventură mistică.  

De asemenea, mi-a mai atras atenția și faptul că, de la un capăt la celălalt al volumului, lectura este însoțită de o atmosferă încărcată, toxică, extra-melancolică ce se transmite cititorului (cel puțin cu mine așa a fost) și te face să nu poți citi decât în doze mici. Pe de altă parte, parcă nici nu ai vrea să se mai termine povestirile pentru că starea aceea bizară, simți uneori că îți face bine, că te scufundă pe fundul mării, „unde e liniște și bine”, ca să parafrazez și o replică a personajului narator. Cu siguranță, atmosfera este creată de maniera narativă halucinantă și de  succesiunea neîntreruptă de flesh-uri care fie te hipnotizează, fie te proiectează într-o altă lume sau mai curând într-o altă dimensiune, una ce aduce cumva a Purgatoriu, a anticameră în care să îți purifici sufletul și mintea. Și din acest punct de vedere, al stărilor induse, aș spune, păstrând proporțiile, că am sesizat pe alocuri, atât umbra magicianului lui John Fowles, cât și pe cea a lupului de stepă a lui Hermann Hesse.

Aș spune, în încheiere, că Pluto în Scorpion este un volum destinat cu asupra de măsură cititorilor cu ficat literar puternic (aluzie la limbajul predominant vulgar), cu o minimă formare religioasă și bineînțeles celor dispuși să își lărgească orizontul de cunoaștere și de înțelegere a fenomenelor ce au caracterizat societatea românească în anii 1990-2010 și ale căror ecouri se mai aud și astăzi: violența proliferată de așa-zisa viață de cartier, traficul și consumul de droguri, libertinajul sexual și mișcările oculte și religioase, venite pe filieră orientală. Altfel spus, poate fi citit și ca un „tratat” ficțional de antropologie urbană postdecembristă.

 

Dunărea - un fluviu cât o întreagă lume

 

Cronica volumului de versuri Poemele Dunării/ Danube poems de Peter Sragher

(Editura Brumar, 2020)

 

Peter Sragher s-a născut în 1960 la București. Este poet, prozator și traducător din limba germană. Este președinte al Filialei Bucureşti – Traduceri literare și membru al consiliului și comitetului director al Uniunii Scriitorilor din România și al Grazer Autorinnen- und Autorenversammlung din Austria, coordonator al unicei reviste despre traducerea literară din România, Revista de traduceri literare, cu apariție lunară online (vezi: www.fitralit.ro/revista) și organizator al Colocviilor de traduceri literare. Din volumele de poezie amintim:  de ce m-ai făcut sărutul urii (editura Du Style, 1995), să facem un copil (editura Paralela 45, 2003), de ce m-ai făcut doamne / por qué me hiciste Dios - vol. bilingv română/spaniolă, trad. de alexandru calciu (editions AMB, 2005), ascultă tăcerea vorbind / hear silence speaking (lapwing publishing house, bilingual poetical collection, Belfast, Great Britain, 2012), dimineața sărută genunchiul athenei  (Brumar, 2012), iar dintre cele de proză trecem în revistă: cartea lui david, cu ilustrații de david-thomas sragher (Brumar, 2017), in defence of the cherries / în apărarea cireșelor - împreună cu poetul danez Claus Ankersen, ediție bilingvă (Brumar, 2019), you are the dragon - ediție bilingvă engleză/chineză (china renmin university press, Beijing, 2019) și acropolis urcarea, ediție bilingvă (editura Vakxikon, Atena, 2019). A tradus din poezia austriacă poeți ca Bernhard Widder, Ernst David, Gerhard Kofler, Bruno Weinhals şi Christian Loidl.

Cel mai recent material editorial îl reprezintă volumul de poezie poemele dunării/ danube poems (Brumar, 2020), conținând poezii în limbile română, engleză și germană. Eu mă voi apleca în continuare doar asupra secțiunii în limba română, nefiind un bun cunoscător al limbilor engleză și germană. 

Între coperțile acestui volum Peter Sragher a adunat poezii scrise pe durata mai multor ani (cea mai veche fiind datată 1999, semn că fascinația poetului pentru acest subiect este cât se poate de perenă și recurentă), ce au ca temă comună fluviul Dunărea și tot ce este legat de acesta: orașele pe care le traversează, ecosistemul Dunării și al Deltei Dunării, dar și o serie de reflecții inspirate de universul danubian. De altfel, ceea ce dă o notă aparte acestor poeme, nu sunt referințele geografice și nici măcar cele biologice (deci nu avem de a face cu un manual versificat și stilizat), ci tocmai stările pe care poetul le pune pe hârtie, stări induse de lumea fascinantă care gravitează în jurul acestui fluviu, considerat de către strămoșii geto-daci, ca fiind sfânt. Astfel, nu descrierea știucii se transformă în poezie, ci maniera în care poetul surprinde, în manieră speculativă, lăcomia ei legendară, ridicată la nivel cosmic: „știuca se aruncă/ aidoma unui pește fierăstrău/ în luciul ăla parșiv al/ momelii mele// ochii obosiți ai știucii/ nu mai văd ce este/ doar hrană// s-ar hrăni și cu soare/ dar îi fură ochii// s-ar hrăni și cu pământ/ dar nu-i decât un hău// s-ar hrăni și cu apă/ dar îi îmbată ochii// s-ar mulțumi și cu-n peștișor mai mic/ să-i vină de hac cu dinții ei/ tăioși”.

În aceeași manieră speculativă, dar cu un plus de fantezie și un surplus de duioșie, poetul descrie o imagine ruptă parcă din tratatele lui Darwin, și anume evoluția peștilor în păsări: „ceața mângâie peștii de drag/ scoțându-le câte o aripioară/ la soare/ să le aducă aminte de zbor// așa/ cu peștii care-și prefac/ aripioarele ascuțite// gata să ocrotească icrele/ ce li se preling din solzii aurii// primăvara la bătaia peștelui/ între viață și moarte// în aripi adevărate/ cu pene și puf// și-așa peștii ăși iau/ zborul/ din mâloasele ape tulburi”.

Pentru echilibru, pentru a nu transforma acest volum într-un basm frumos în care Dunărea zburdă liberă dimpreună cu liberii cai de la Letea, spre Marea Neagră ce îi este un soi de moarte mistică, Peter Sragher se oprește și asupra unor aspecte cât se poate de telurice, de practice, mai exact asupra Combinatului Siderurgic din Galați, căruia îi dedică două poeme: unul în care laudă cu vădită ironie zelul stahanovist al muncitorilor de acolo din perioada regimului comunist („așa s-a călit oțelul”) și unul în care deplânge, în manieră critică o perioadă mai puțin bună din istoria recentă a uzinei mai sus amintite: „fierului i s-a răpit/ viața/ și dorința de-a fi un fier/ progresist/ e-abia un fier retrograd/ sărac fier/ de plâns fier/ umilit/ doborât/ aruncat la pământ/ în batjocură// devenit aproape pământ/ a uitat de puterea care l-a făcut odinioară/ de neînvins// așa nu se poate căli oțelul/ așa nu s-a călit oțelul/ tot fier a rămas”.

            De asemenea, poetul amintește și de grandiosul proiect rămas pentru moment o utopie, București - port la Dunăre. O face într-o manieră ce trădează în egală măsură speranța că acesta se va realiza cândva, dar și luciditatea că acel „cândva” nu va veni prea curând: „de multă vreme/ așteptăm ca/ dunărea/ să curgă prin/ bucurești// o să vină/ o să vină/ cu brațele ei/ și-o să ne inunde/ sufletul/ aducând bucuroasă/ răcoarea ei/ umedă mirosind a/ mișcare// atunci/ zborul va coborî la pământ/ și va fi mers pe/ aer/ cu gust de țărână/ și va zbura/ iarăși/ praful de bărăgan/ cu setea de culoare/ a ciulinilor/ și praful își va lua zborul/ și praful va lua forma/ iubirii/ și praful va fi o/ inimă rară/ o inimă/ care se naște o dată la/ o mie de ani”. De altfel, acest poem, care de altfel și încheie secțiunea în limba română, are în sine și capacitatea de a funcționa ca un poem manifest, menit să tragă de mânecă, să tragă la răspundere, pe cei ce și-au asumat răspunderea pentru acest proiect și care până acum nu au livrat decât iluzii, jucându-se sau chiar bătându-și joc de cei care i-au creditat cu speranțele lor. Dar pentru a-și atinge această menire este nevoie ca doi factori foarte importanți să se coordoneze: primul ar fi ca acest volum să ajungă sub ochii celor responsabili, iar a doua, ca acei ochi să nu fie orbi din punct de vedere al conștiinței muncii.

            Un alt aspect care descrie acest volum și care trădează o maturitatea scriitoricească exemplară a poetului Peter Sragher este echilibrul perfect manifestat atât la nivel estetic, unde avem de a face cu un semi-minimalism (în sensul că minimalismul „pur” nu a fost încărcat decât în punctele esențiale, dar și acolo cu moderație), cât și la nivel stilistic, unde poate fi constatată o dozare perfectă a tuturor figurilor de stil, astfel încât poezia să poată fi gustată și de iubitorii metaforelor dar și de cei care preferă cuvântul brut ca transmițător al emoției poetice și al mesajului poetic în general.

            Așadar, Poemele Dunării este o carte foarte bină scrisă, lăsând la îndemână multiple chei de lectură, adresată unui public cititor vast, din mai toate categoriile posibile, ceea ce ne spune că Peter Sragher este un poet cu o maturitate exemplară care a descoperit piatra filozofală  prin care să ajungă la inimile și mințile (aprope) tuturor cititorilor.