Poezie pentru toți

Cronica volumului de poeme Poezii pentru începători de Florin Partene

(Editura Charmides, 2023)

 

Florin Partene (născut în 1974, în Maieru), a publicat volumele de poeme: Reverența (Vinea, 2007, ediția a II-a, 2009, ediția a III-a, Tracus Arte, 2019), Liber de causis (Charmides, 2013) și Poezii pentru începători (Charmides, 2023). Este prezent în mai multe reviste și antologii de poezie. În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent volum de poeme al său, Poezii pentru începători (Charmides, 2023).

Florin Partene este de departe unul dintre cei mai discreți poeți ai generației douămiiste, dar pe cât de discret și de reținut în a publica, pe atât de valoros. Desigur, pentru cineva care nu i-a citit primele două volume de poeme și care a căzut inclusiv în plasa discreției acestuia, titlul noului său volum de poeme, Poezii pentru începători, ar putea să sune ca și cum ar fi poezii scrise de un începător. Dar acesta este farmecul poetului, de a induce cititorii în eroare pentru a-i pune mai apoi în fața unei poezii scrisă de și pentru profesioniști.

Și totuși, acel „pentru începători” nu este de tot gratuit. Și aceasta pentru că în acest volum Florin Partene reușește să readucă poezia la starea sa genună, accesibilă unei palete foarte largi de cititori, fără însă a o întoarce câtuși de puțin în epoca Văcăreștilor, a pașoptiștilor sau a lui Eminescu, ci dimpotrivă, oferind cititorilor de astăzi o poezie foarte bine impregnată de realitatea cotidiană. Și reușește aceasta printr-o serie de procedee stilistice și estetice, pe care le voi enumera în cele ce urmează.

În primul rând putem vorbi la Florin Partene despre un minimalism foarte bine temperat. El scutură poezia de orice adaos inutil, lăsând din ea doar acea sumă de imagini care reușește să surprindă ideea de transmis. Iar ideea de transmis este mereu în concordanță, așa cum am spus și mai sus, cu realitatea lumii în care trăim, pe care astfel o ilustrează perfect, punând accentul exact pe elementele sale definitorii: „suburbiile trupului/ focul din privirea ta/ filosofia și geografia/ constelațiile/ tik tok-ul și anafura/ mașina, anatomia/ apa de mare/ și nostalgia/ patrioții/ copilăria// poezia sau poezia/ poezia și poezia/ poezia”.

Un alt procedeu de care uzează cu succes poetul Florin Partene este recursul la candoare, la emoția aceea pură care țâșnește cât se poate de natural din sinceritatea scriiturii, fără a mai fi nevoie de figuri de stil deosebite. Sunt suficiente câteva cuvinte cheie, plasate în locuri strategice pentru ca o poezie ce ar fi putut să fie banală, maximum o poezie a faptului divers, să devină o veritabilă poezie de dragoste sau un adevărat cântec al inimii: „te-ai fardat și ai luat dimineața/ un autobus te-a dus și munca te-a absorbit// în tot acest timp ziua a curs/ am aflat de la știri că au fost nefiresc de multe/ accidente/ mie mi-a fost frică să ies/ dar chiar și așa când tăiam pâine/ mi-a căzut un scaun pe picior// e seară de tot/ programul tău s-a terminat de mult/ ai topit deja două pahare/ te vei întoarce la mine”; „bucură-te și bea/ singura abstinență să fie de la scris/ cântă oriunde/ cântă la petreceri, mai răgușit la morți/ cântă la Iași, București, Berlin/ și mai ales cântă atunci când prietenii tăi/ trec oceanul// ca iepurii puri/ trecem pe drum/ consumăm clorofilă/ filă după filă// nu ezita la porți,/ cântă la morții din viață/ bucură-te/ ești an de an alt om// cântă la cupluri/ când vor rămâne doar ei// haide acasă”.

Al treilea și ultimul procedeu la care voi face referință (păstrând totuși un bonus pentru final) este simplitatea, cursivitatea și semi-vulgaritatea limbajului, unde vulgaritatea are sensul său intrinsec, etimologic, acela de limbă a vulgului, a poporului, fără nicio legătură cu ideea de obscenitate. Poemele lui Florin Partene par spuse de o gură oarecare, de un om oarecare, simplu, ce stă la taifas cu alt om simplu, nepretențios. Interesant este că acest procedeu are menirea de a oferi și o doză de umor, nedespărțit însă de candoarea invocată mai sus: „vine iarna/ apoi prin ea vine crăciunul/ după, moșul în cutii/ vine dragostea/ trece ziua ei/ apoi dragostea înapoi în cutii/ vine iepurașul, futu-i iepurașul,/ apoi iepurașul îndărăt în cutii// vine puiul de om/ trece puiul de om/ viața mai repede decât cererea/ și vine, desigur, oferta// cer apă și mi se oferă exact apă/ cer dragoste și mi se oferă numai dragoste/ cer să se oprească/ și mi se oferă// suspin pentru că e seară/ să ceri dragoste și să primești un pumn/ o splendoare// stau prăbușit în Rodna Veche/ prăbușit în iarbă/ și compun o poezie”; „viața e o găină/ cocoțată deasupra pământului/ pe o scară de coteț/ uneori lungă, mereu căcată// însă nu e așa// câte o viață e limpede/ are inteligență emoțională și elice/ navighează cu un corp reușit/ smulge din ceilalți frumusețe după frumusețe// însă nu e așa// câte o viață e în zadar/ un bulevard de mațe/ un coș de rufe plin de organe inconștiente/ plămâni pentru aer, nu pentru fumat/ inimă pentru sânge, nu pentru adorat/ și ficat// însă nu e așa// viața, catifea de șters ochelarii/ zimții gândirii critice/ cilii vibratili ai gândirii corecte,/ pufos trecea// însă nu e așa...”.

  Desigur, fie și în treacăt trebuie menționată și melodicitatea pe care Florin Partene reușește să o imprime versurilor sale, fără a face apel la rimă sau la alte elemente ale prozodiei clasice.

Iar bonusul promis mai sus pentru la final, al cărui timp a sosit pentru această scurtă cronică, se referă la o poezie cu totul și cu totul specială, în care este celebrată poate cea mai pură formă de dragoste, și anume prietenia, și nu oricum, ci într-o manieră care implică inclusiv o doză de religiozitate (dovadă că nici anafura din primul poem nu a fost întâmplător așezată acolo). Iar poezia îi este dedicată poetei Ana Dragu, factorul coagulat din careul Dan Coman, Florin Partene, Marin Mălaicu -  Hondrari și Ana Dragu (după cum reiese și din romanul Apropierea a lui Marin Mălaicu - Hondrari): „atent să nu mă trezesc/ îmi controlez visul/ sunt în liceu// abia învăț să mă rog/ dar îți cer de pe-acum// să ne-o dai, doamne, pe ana/ să-i putem spune anuța/ anuca, ce bine arăți/ te-ai scufundat/ te-ai îngrășat/ ai slăbit/ să nu ne lași// să ne-o dai, doamne, pe ana/ și nu ne-o lua”.

Sic tranzit gloria mundi

Cronica romanului Singur de Leonard I. Voicu

(Editura Ex Ponto, 2021)

 

Leonard I. Voicu (născut la București, în 1962) a absolvit Facultatea de Medicină Veterinară a Institutului Agronimic „Nicolae Bălcescu” din București. În 1991 se stabilește în Canada, la Montreal, unde își continuă studiile de specialitate, obținând un masterat în Microbiologie și Imunologie la Universitatea din Montreal. Este poet și prozator. Debutează cu volumul de versuri Zori de zi (editura Destine, 2011). Au urmat volumele: Singur și departe (poezie, editura Singur, 2011), Drumul (nuvele, Destine, 2013), Iubiri (poezie, Destine, 2014), Funia Roșie (nuvele, Antim Ivireanul, 2016), Surorile (roman, Beta, 2018) și Singur (roman, Ex Ponto, 2021). Este președinte al Asociației Canadiene a Scriitorilor Români și al Cenaclului literar Mihai Eminescu din Montreal, precum și redactor-șef al revistei Repere Literare din Montreal. În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent roman semnat de Leonard I. Voicu.

Romanul Singur, apărut în anul 2021, la editura Ex Ponto din Constanța, deși de mici dimensiuni, și având un conflict aparent familiar, tratează sau cel puțin pune pe tapet o serie de probleme existențiale cât se poate de serioase, care din păcate au ajuns să definească lumea în care trăim.

Actanții principali ai romanului sunt Radu și Lucian, doi români stabiliți în Canada (autorul pare încă prins, după 30 de ani de la data stabilirii sale în Montreal, de tema aceasta a imigrantului român în Canada), care după toate probabilitățiile fuseseră cândva prieteni buni, deși nu ni se spune când ar fi fost semnalat apogeul prieteniei lor, dar care acum se străduiesc, mai ales Lucian, să păstreze aparențele unei prietenii reciproce. În fond, Lucian îl disprețuiește pe Radu, dar vine la întâlnirile cu el doar pentru a-și hrăni orgoliul personal, vom vedea imediat de ce. De altfel, aceasta este și una dintre temele romanului, falsa prietenie.  

Radu a fost un copil foarte chinuit, născut din doi oameni nedemni de numele de părinți, care a crescut la un orfelinat în orașul Bușteni. Apoi și-a întemiat o familie, dar a fost părăsit și de soție și de copii, rămânând din nou singur și în pragul depresiei, cel mai probabil acestea fiind rezultatele proastei gestionări a traumelor din copilărie. Cel puțin așa ni-l prezintă autorul la începutul romanului, sau mai bine spus, în prima secvență principală a acestuia. Nu aflăm nimic despre auspiciile sub care a ajuns el în Canada și nici cu ce anume se ocupă aici. Doar despre faptul că de acum are în jur de 50 de ani, dar încearcă să pară mai tânăr prin modul de a se îmbrăca și comporta cu cei din jur și în special cu femeile, și că recent a suferit un transplant de inimă care nu doar că i-a salvat viața, ci i-a și schimbat-o radical, după cum vom vedea puțin mai târziu. De cealaltă parte, amicul său, Lucian, pare să-l fi prins pe Dumnezeu de un picior, cum spun românii. Deține în Montreal o afacere care îi merge din plin, aducându-i atât o mulțime de bani cât și statut social și mai ales, un sentiment de împlinire, dus însă la extrem, în sensul că acesta ajunge să se comporte ca un mic zeu căruia toată lumea trebuie să i se închine, inclusiv soția sa, care aparent îi este supusă și credincioasă, și care își hrănește orgoliul din necazurile celor mai slabi decât el, acesta fiind și motivul pentru care merge la întâlnirile cu Radu, pe care îl pune mereu să-i povestească despre viața lui de la orfelinat, special pentru a-i răscoli suferințele. Așa ne este prezentată viața lui Lucian în prima parte a romaului.

Știu, am folosit de prea multe ori cuvântul „aparent” și sintagma „după cum vom vedea mai târziu”. Dar nu întâmplător. Ci pentru că în a doua parte a romanului, paradigma existențială a fiecăruia dintre cei doi prieteni (să-i numim totuși așa, fie și în virtutea faptului că Radu chiar îl consideră prieten pe Lucian) se schimbă la 180 de grade. Radu începe o relație cu o tânără chelneriță originară din Republica Dominicană, relație care deși debutează sub semnul „aventurii de-o noapte” se transformă într-o iubire reală și reciprocă. Mai mult decât atât, efectele transplantului de inimă încep să își facă simțită prezența, acesta transformându-se, întru câtva, în cel care i-a donat inima, un fost soldat american, victimă a războiului din Afganistan, pasionat de natură, balet și mersul pe bicicletă, pasiuni ce se transferă și la noul proprietar al inimii. În schimb, Lucian își prinde soția în brațele altui bărbat, ceea ce îl face să cadă de sus, de foarte sus, și să ajungă să conștientizeze că nu banii și confortul material sunt totul pe lumea aceasta.

Am putea spune că dincolo de Radu și Lucian, personajul principal al acestui scurt roman este schimbarea. Vedem cum viața aceasta este atât de imprevizibilă, cum nici răul, nici binele, nici suferința, nici singurătatea, nici împlinirea, nici confortul, nici banii, nici puterea nu sunt eterne și nici suverane. Radu devine o dovadă a faptului că nu întotdeauna un om care, din diferite motive, își începe viața greșit, este condamnat fatalității de a și-o rata până la capăt, iar Lucian ne arată că „scaunul” confecționat din bani câștigați imoral sau amoral (într-o discuție cu Radu acesta recunoaște că fiind om de afaceri nu se gândește niciodată la moralitate) are picioarele foarte subțiri și poate sucomba oricând, iar căderea este cu mult mai rea cu cât distanța până la „muritori” este mai mare.

De asemenea, romanul lui Leonard I. Voicu mai aduce în discuție și alte probleme atât din trecut cât și din prezent (pentru că sunt sigur că s-au perpetuat), cum ar fi modul în care sunt tratați copiii în orfelinatele din România, supuși la adevărate orori: înfometarea, înjosirea, lovirea repetată, ba chiar și violul/ pedofilia, care uneori au drept consecințe sinuciderea sau implementarea unui handicap psihologic de care copilul poate nu va scăpa toată viața (șansa lui Radu fiind desigur acel transplant de inimă, care i-a schimbat inclusiv tarele psihologice).

Așadar, romanul Singur, după cum se poate vedea nu este doar despre singurătatea propriu-zisă ci mai cu seamă despre căile prin care se poate ajunge la singurătate. Și prin aceasta poate funcționa și ca un „îndreptar” de genul „Așa DA/ Așa Nu”, sau ca un semnal de alarmă pentru cei care se identifică fie cu Radu, fie cu Lucian.        

We Will Rock You!!!

Cronica volumului - album  Istoria ilustrată a Rockului 

de Susana Monteagudo și Luis Demano

(Editura Paralela 45, 2023)

 

Cred că nu greșesc când spun că rockul este de departe genul muzical asociat imediat cu ideea de libertate. Orice om care și-a pus vreodată în viață problema libertății cu siguranță a fost și cel puțin o perioadă rocker. Deși, de asemenea cred că o dată intrat microbul rockului în sânge, nu mai iese. De fotbal te mai lepezi, de vicii la fel, dar de rock, niciodată! Și este cum nu se poate mai bine așa!!!

Ca rocker cu state vechi de plată, discret, dar sincer, m-am bucurat teribil când am văzut că cei de la Editura Paralela 45 au publicat această lucrare, pe care inițial mi-o imaginam cumva mai voluminoasă și chiar mă gândeam, când o să am timpul necesar să o parcurg. Dar, spre bucuria mea, a devoratorului de cărți mici, dar totodată mari, Istoria ilustrată a Rockului de Susana Monteagudo și Luis Demano, tradusă din limba spaniolă de Ioana Andreea Tudose, este o lucrare cum nu se poate mai potrivită pentru tarele mele de cititor (și a altora ca mine, că doar nu oi fi singurul de acest gen): este scurtă ca întindere, dar extrem de bine condensată și structurată, astfel încât, după o lectură de una, două ore să poți spune că de-acum rockul îți este cumva mai bine instalat și în minte, nu doar în suflet.

Prima parte a cărții este dedicată istorie propriu-zise a rockului, pe decade, începând cu anii 50, considerați anii nașterii rockului, pe atunci denumit rock and roll, continuând cu anii ‘60, ‘70, ‘80, ‘90 și încheind cu secolul XXI. Sunt punctate aici, atât trupele care au făcut istorie în fiecare decadă, cât și maniera în care rockul s-a schimbat de la o etapă la alta, ajungând astăzi să se vorbească despre un post-rock, care este însă, tot rock, doar că mult diferit față de cel de la origini, ceea ce este și normal. Interesant aici este faptul că în fiecare decadă, la categoria „La fel de importanți”, apar doar menționate, fără nicio altă informație, nume extrem de sonore pe care eu le-aș fi pus ceva mai în lumină, cum ar fi: Pink Floyd (anii ‘60), AC/DC, Black Sabbath sau Deep Purple (anii ‘70), Red Hot Chili Peppers sau Guns N’ Roses (anii ‘80), Green Day sau The Chemical Brothers (anii ‘90), iar din anii 2000 lipsesc multe trupe pe care eu le-am ascultat cu mult drag, cum ar fi: Linkin Park, Limp Bizkit, Nightwish, Evanescence, Within Tempation, Apocalyptica, The Rasmus, HIM, Deftons, Dream Theather, Epica și altele. Dar, am pus aceste lacune pe seama faptului că cei doi autori ai lucrării sunt hispanici și poate pentru ei aceste trupe nu au fost la fel de importante ca celelalte. Firește, se iartă! În fond, cum spuneau și latinii... de gustibus non disputandum.

În a doua parte a lucrării, tandemul Monteagudo - Demano trec în revistă principalele curente sau mai bine spus subramuri ale rockului, melodiile și albumele care au făcut istorie în sine, devenind adevărate imnuri, cum ar fi Highway to Hell a celor de la AC/DC, respectiv albume cult, precum Paranoid, Black Sabbath 1970 sau Nevermind, Nirvana, 1991. Apoi, pentru a despica firul în patru, sunt puși la index, de data aceasta în sensul bun, cei mai buni dintre cei mai buni în funcție de instrumentul la care au activat sau încă activează. Iar eu, dacă ar fi să alcătuiesc o trupă din favoriții mei, aș merge pe următoarea formulă: Freddie Mercury - vocalist, Slash - chitarist, Paul McCartney - basist, Ray Manzarek - clăpar și John Bonham - baterie. Tot aici, în zona „listelor” mai aflăm și despre principalele mode stârnite de rock, despre marile festivaluri care au pus rockul pe harta muzicală a întregii lumi, despre marile case de discuri, despre progresele în tehnologie, despre suporturile audio și despre canalele de comunicare, altfel spus, despre mijloacele prin care rockul s-a propagat și s-a dezvoltat atât calitativ cât și cantitativ de-a lungul anilor.

În cea de-a treia parte a cărții (trebuie să spun că împărțirea aceasta îmi aparține) vedem cum muzica rock a fost și un factor decisiv și decizional în dinamica ideilor care au schimbat de-a lungul timpului fața lumii. Astfel, vedem cum rockul a militat dintotdeauna pentru abolirea tuturor nedreptăților sociale, pentru desființarea sclaviei și a oricăror forme de segregare rasială sau de gen, a fost un liant pentru feminism, pacifism și inclusiv pentru afirmarea drepturilor minorităților sexuale.

Iar finalul lucrării este dedicat, cum altfel decât celor plecați prea devreme atât de pe scenă cât și de pe „scena vieții”, a celor morți prea tineri, care au rupt inimile fanilor. Coincidență sau nu, majoritatea dintre aceștia au murit la vârsta de 27 de ani, ceea ce a dat naștere unui „club” sumbru, Club 27, din care fac parte: Brian Jones, Janis Joplin, Jimi Hendrix, Jim Morrison, Chris Bell, Kurt Cobain sau Amy Winehouse. Bineînțeles, aș fi adăugat aici, la categoria celor plecați prea devreme și pe Chester Bennington, solistul de la Linkin Park, care s-a sinucis în anul 2017, la 41 de ani.

Dar, ca să încheiem totuși într-o notă optimistă voi spune că această carte-album, pentru că este foarte colorată, vine la pachet și cu un poster foarte simpatic în care este cuprinsă într-o manieră foarte bine stilizată și concentrată întreaga istorie a rockului, de la origini până în prezent.

Și voi mai spune doar că am scris această cronică, sper drăguță, ascultând Led Zeppelin - Stairwey to Heaven, Deep Purple - Child in Time și Queen - Bohemian Rhapsody.